Tag Archives: Radio Erevan

Moment poetic : enigme la frontiere

8 Iul

Frederik-BEEFTINK-1-150x150

 

Era o zi perfectă! Una dintre zilele acelea de vară – cititorii lui Coşbuc[i] vor înţelege – de genul priveam fără de ţintă-n sus, într-o sălbatică splendoare, vedeam Ceahlăul la Apus (…..) un uriaş cu fruntea-n soare! Doar că nu era Ceahlăul, ci Mont-Blanc; şi nu era la Apus, ci la Sud, cum va preciza sec Radio Erevan.

Mă aflam în Pays de Gex, în zona în care micuţul cioc al cantonului Geneva pătrunde în carnea mai trupeşei Franţe. Dar, fără îndoială, eram la ţară, şi aici Radio Erevan nu mai are ce să comenteze.

Ar fi trebuit să vă descriu, în cuvintele mele simple, limpezimea cerului şi prospeţimea câmpului. Sau chiar, cu oleacă de inspiraţie în plus, frăgezimea norului care încorona vârful Marelui Alb, unul dintre acei Altocumulus pufoşi, pe care credeam eu odinioară că se odihneşte Bunul Dumnezeu. Numai că, iarăşi – poate înţeleg şi britanicii ce înseamnă circulaţia liberă a serviciilor poetice în Europa – tot Coşbuc o spune mai bine, de parcă ar fi fost la faţa locului, un nor cu muntele vecin, plutea-ntr-acest imens senin şi n-avea aripi să mai zboare! [ii]

Adăugaţi la acest cadru deja înălţător, că pe traseul care m-a plimbat printre livezi, câmpuri cultivate[iii], vii şi păduri, şi m-a adus în faţa întâmplării pe care sunt pe cale să o povestesc, se afla o expoziţie de artă în plină natură[iv], cum mai fac câteodată francezii când nu sunt ocupaţi să bată la fotbal românii sau alte, altfel merituoase, naţii.

Nimic nu mai putea fi adăugat, gândeam eu însufleţit, în vreme ce privirile de farmec bete mi se delectau cu împrejurimile. Numai că nu epuizasem toate posibilităţile şi nici tot ce poate face libera circulaţie a persoanelor prin natură.

Pentru că între două exponate de artă la un colţ de pădure, iată, mări, că zăresc un grup de europeni, străini de loc la vorbă şi la port (fuste colorate şi lungi la femei, maieuri decolorate şi scurte la bărbaţi, cu scopul vădit de a lăsa să se reverse, nestingherite, burţile).

Pe de o parte a naturii, pătrunşi de farmecul spicelor care jucau în vânt, în lanul de grâu galben străjuit  de maci roşii erau feciori şi fete, care într-adevăr săltau largul lor veşmânt – aici ne despărţim de Coşbuc – dar nu ca să joace hora după un vesel cânt, ci ca să ofere drumeţilor ocazionali, curioşi sau mai degrabă nu, momentele lor intime de comunitate cu natura, de care oameni răi ne-au despărţit prin invenţia neîncăpătoarelor bude, vespasiene şi latrine. Cum ar spune, conceptual, un alt poet binevoitor, Virgiliu: naturalia non sunt turpia!

Pe cealaltă parte a naturii, mi se înfăţişa motivul de căpetenie al popasului bucolic în preajma căruia m-a adus fericita coincidenţă de a trece. Se săvârşea ritualul binecunoscut nouă de când Prometeu şi-a făcut apariţia printre legendele Olimpului: aprinderea focului pentru grătar. Un fel de-a spune grătar, pentru că ancestralul obicei se practica bio, direct pe iarbă, sub crengile copacilor, în primejdioasă, dar afectuoasă, apropiere de fratele codru. Vechiul obicei se îngemăna însă cu noul, întrucât pe foc erau rupţi şi aruncaţi paleţi noi-nouţi de brad, pe care nu ştiu de unde i-or fi putut cumpăra[v] turiştii cu pricina. Paleţii nu erau cea mai rea alegere având în vedere că exponatele din imediata proximitate a flăcărilor jucăuşe erau tot din lemn.

Am şters-o englezeşte (ca să folosesc o expresie aproape uitată până de curând), pătruns de încărcătura artistică şi ecologică a momentului, după ce mi-am înfrânt bărbăteşte curiozitatea de a verifica identitatea naţională şi etnică a purtătorilor valorilor europene la frontierele spaţiului Schengen. Măcar aşa, mai rezistă o mică enigmă într-o lume tot mai plină de certitudini. Şi tot enigmă rămâne dacă în focul aprins aveau să ardă pădurea toată, opera de artă sau doar carnea porcilor.

Vorba lui Lucian Blaga, altul dintre poeţii buni care ne scot din încurcătură când nu ne putem exprima mai frumos sentimentele: să nu strivim corola de minuni a lumii!

 

© Petru Dumitriu

_________________________________________________________________________________

[i] Ei, tata-mare mai citeşte Coşbuc, veţi sări cu gura pe mine cei mai aspri dintre dvs. Aşa o fi, dar n-o luaţi ad-literam, că ăsta e doar un text de blog, nu-i program politic ca să băgăm în el numai adevăruri indubitabile.

[ii] Îngăduiţi-mi să mai inspir o dată din el, ce Dumnezeu!, nu scriem o teză de doctorat şi, chiar dacă ar fi aşa, mai avem de copiat până la 80 de pagini!

[iii] Ei, lăsaţi domnilor, că ştiu de ce cârtiţi: nu lasă ăştia câmpuri necultivate! Am zis şi eu aşa, poate dăm vreo idee celor care vând şi cumpără câmpuri tocmai pentru a nu fi cultivate.

[iv] Cei care nu au mai vizitat de mult o expoziţie la câmp sunt invitaţii mei pe link-ul de mai jos. Intrarea liberă.

http://www.artencampagne.org/wordpress/?page_id=2730

[v] Că doar nu i-or fi furat din spatele magazinelor alimentare din riguroasa Elveţie, cum s-ar putea crede la prima vedere şi la a doua. E drept că se închid bietele alimente duminica, dar se lasă paleţii în libertate. Bine facem noi în România că ţinem magazinele deschise în week-end şi le păzim cu bodigarzi!  Că o dată te trezeşti că vine vreun grup de austrieci, care atât aşteaptă: să ne ia şi paleţii, după ce ne-au luat copacii din care s-au făcut!

S-a împlinit visul lui Stalin

26 Mai

Kazaciok

Din motive cu totul de neiertat, ne-am ocupat de alte prostii și am uitat să marcăm aniversarea a 60 de ani de la moartea lui I.V. Stalin în 1953. Sau Stalin al IV-lea cum cu tandrețe îl numeau unii hâtri, dar muuult, muuult după trecerea sa pe lumea cealaltă[1], din considerente de prudență. Pe care, isteți cum sunteți, le puteți deduce fără putință de tăgadă.

Ca să fiu întru totul cinstit cu domniile voastre, chiar după cele trecute șase decenii de când Stalin nu mai este chemat să rezolve problemele insurmontabile generate de dușmanii poporului, parcă și eu simt un fior în coloana a cincea. Cum nu sunt foarte curajos de felul meu, dar totuși mă mănâncă limba să-mi exercit libertatea de expresie, mă voi pitula îndărătul cunoscutului îndemn al înțeleptului Chilon din Sparta: de mortuis nihil nisi bene dicendum.

Pentru că Stalin mai avea și alte dorințe decât cea care l-a consacrat, anume de a-și suprima fizic adversarii reali, potențiali sau imaginari, o să amintesc ceva de bine, un vis al lui mai puțin cunoscut și care pare a se fi împlinit, e drept, cu o oarecare întârziere.

Astăzi părem a ști cu toții că ONU s-a clădit pe fundația excepționalului experiment politic global care a fost Societatea Națiunilor (Liga Națiunilor). În vreme ce armatele rivale se nimiceau pe fronturile din Europa, Asia și Africa, în cercurile politice și academice din Statele Unite se concepeau proiectele unei viitoare organizații care să evite tragedia unei noi conflagrații mondiale.

Reflecția asupra viitorului post-belic al lumii s-a făcut pornind de la experiența și lecțiile care au putut fi trase din existența scurtă, dar semnificativă, a Societății Națiunilor. Și asta nu o făceau doar Statele Unite, cărora li se cuvine creditul pentru crearea ONU ca și proprietatea intelectuală asupra conceptului care a stat la originea creării Societății Națiunilor. Uniunea Sovietică a facut aceeași analiză, dar dintr-o perspectivă aparte, care viza nu doar unirea națiunilor ci și a proletarilor din toate țările, ca să mă exprim așa.

Iar Stalin nu putea uita ultimele episoade din serialul de incidente politice din Societatea Națiunilor care au precedat încetarea funcționalității politice a acesteia după încheierea infamului pact Ribbentrop-Molotov. Astfel, în decembrie 1939, ca urmare a agresiunii comise asupra Finlandei, Uniunea Sovietică era exclusă din organizație, la numai cinci ani dupa admitere. Această măsură nu avea cum să nu produca consecințe asupra poziției lui Stalin în negocierile privind viitoarea organizație mondială.

Pe scurt, aproape la fel de scurt ca la știrile de televiziune de la ora cinci (dar măcar eu nu vă bag reclame), etapele genezei ideii de ONU sunt următoarele:

  1. În 1941, Roosevelt[2] și Churchill lansau o Declarație Comună, intrată în istorie și rămasă acolo [3] sub denumirea de „Atlantic Charter”, care enunța principii dintre care unele aveau să inspire elaborarea Cartei ONU.
  2. În 1942, mai multi aliați ai SUA semnau „Declarația Națiunilor Unite” calitate în care deveneau eligibili în viitoarea organizație mondială.
  3. În 1943, prin Declarația de la Moscova, Statele Unite, Marea Britanie, Uniunea Sovietică și China recunoșteau necesitatea creării unei organizații internaționale care să vegheze la menținerea păcii și securității internaționale.
  4. În 1944, la Dumbarton Oaks, marile puteri cad de acord asupra coordonatelor viitoarei organizații. Fiecare propunere a fost judecată cu grija de a evita elementele de vulnerabilitate pe care Pactul Societății Națiunilor le permisese, astfel încât ONU să fie mai bună și mai dreaptă.  Cel mai important element care nu a fost convenit la Dumbarton Oaks, a fost sistemul de vot din Consiliul de Securitate, asupra căruia compromisul avea să fie realizat mai târziu, în 1945, la Yalta.[4]

Interesul Uniunii Sovietice (dați-mi voie, din motive pe care le veți înțelege, să o numesc o vreme pe numele său din buletin, Uniunea  Republicilor Sovietice Socialiste) era să nu care cumva să mai fie posibil ca ONU să poată impune vreo restricție asupra suveranității sale, de genul unor agasante sancțiuni, intervenții și monitorizări[5], ca pe vremea Societății Națiunilor. Așa se face că Stalin insistă în negocieri nu numai pentru asigurarea privilegiilor conținute în dreptul de veto în Consiliul de Securitate, dar și să se protejeze în Adunarea Generală împotriva unei majorități care se prefigura a fi controlată de puterile occidentale și alte țări de orientare ideologică similară.

Stalin cerea nici mai mult nici mai puțin decât calitatea de membru deplin și drepturile de vot atât pentru URSS cât și pentru toate republicile sale constitutive. În fața acestei cereri absurde și exagerate, în ultima etapă a negocierilor de la Ialta, SUA și Marea Britanie acceptă un compromis parțial, admițând admiterea la ONU a Republicii Sovietice Socialiste Bieloruse și Republicii Sovietice Socialiste Ucrainiene[6].

Slavă Domnului, Stalin nu a mai trăit să-și vadă visul cu ochii. În 1991, Estonia, Letonia și Lituania deveneau membri deplini ai ONU. Ele sunt urmate, în 1992, de Armenia, Azerbaijan, Georgia, Kazahstan, Kirghistan, Republica Moldova, Tadjikistan, Turkmenistan și Uzbekistan. Ceea ce este acum dovedit, a fost odinioară doar imaginat, cum ar spune William Blake. La ora actuală, toate cele 15 foste republici sovietice socialiste votează cu drepturi depline la ONU. E drept, poate că nu tocmai cum visa Stalin. Cum ar fi spus Radio Erevan, nu i s-a dat, i s-a luat. Dar să nu se încurcăm cu detaliile.

Că altfel ajungem la vorba lui Gorbaciov, dintr-un interviu dat publicației „Der Spiegel” [7]. Întrebat cum se simte la 80 de ani, marele om mulțumește Germaniei pentru cele trei operații pe care i le-a facut la artera carotidă, prostată și coloană, în cinci ani. Cred că detaliile astea i-ar fi făcut o proastă impresie lui Stalin.

El le-ar fi operat pe toate într-o zi.

© Petru DUMITRIU


[1] Păcat că nu avem istorici și pe lumea cealaltă. Îmi imaginez că pe Stalin l-au așteptat pe peron, milioane de suflete antemergătoare trimise acolo prin forța implacabilă a bunăvoinței sale paterne, însoțite de argumentele irezistibile ale gloanțelor, deportărilor, torturii și altor expresii ale inepuizabilei sale capacități creatoare în materie de teroare.

[2] Dacă nu sunteți siguri la cine mă refer, atunci precis că ați auzit de șugubeața legendă urbană legată de supărarea pe care Maria Tănase i-ar fi pricinuit-o rușinosului președinte american prin refrenul: „Saltă, țațo, curu’ zvelt!”. Să mă ierte doamnele pentru vorba urâtă, dar era musai s-o folosesc în condițiile de față.

[3] Spre deosebire de unele declarații comune de la noi, care intră pe o ușă și ies pe cealaltă, fără să mai treacă și în istorie.

[4] In ciuda dramaticelor consecințe ale acordului de la Ialta asupra României, nimic nu avea să anunțe gloriosul destin al rimei Ialta/Malta, care  a urcat la apogeul folclorului politic românesc după 1989.

[5] Vedeți? Nici lui nu-i plăceau monitorizările.

[6] Se vede treaba că de Republica Sovietică Socialistă Moldovenească le era frică încă de pe atunci.