Tag Archives: Rădăcini europene

George Tzipoia: Tristeţea creatorului

13 Sep

Blog Tzipoia 1

Condiția artistului, adică raporturile sale cu societatea în care trăiește nu face îndeobște obiectul preocupărilor obștei, decât cu foarte puține excepții. A, desigur, dacă artiștii se leagă la căpăstrul unui atelaj politic, dacă se implică virulent în dispute publice, ei vor putea capta interesul gingaș al televiziunilor și prin intermediul acestora vor putea ajunge la sufletul generos al poporului consumator !

Bineînțeles, creațiile artistului ca atare vor fi invocate doar sumar, drept certificate de autoritate a opiniei politice, ele nu vor face însă obiectul unei atenții speciale, expresia artistică rămânând cu totul auxiliară. Ba dacă artistul face o reverență mai grațioasă spre un personaj de partid și de stat, atunci numaidecât creația sa va fi imediat călcată în picioare, dezonorată de către virtuoși de ocazie, și aruncată cu scârbă civică la pubelă. Unul-două extrase din operă, trase de păr și scoase din context, vreo aluzie vulgară la fizicul preopinentului sau câteva amintiri vagi din perioada de tristă amintire vor fi suficiente pentru a demonstra că omul nu este bun de nimic.

Și, totuși, arta este una dintre sferele activității umane în care românii au « îndeplinit » mai demult « standardele europene » și care, chiar și în zilele noastre iluminate de strălucirea micilor ecrane, ne-ar îngădui să nu ne mai fie rușine, la tot pasul, de sărăcia, necinstea și nespălarea cu care ne facem cunoscuți în tot mai puțin încăpătoarea Europă.

S-ar cuveni să nu mai ținem artiștii în umbra zidurilor indiferenței noastre, să nu-i lăsăm să fie triști. Pentru că de tristețea lor vom suferi mai devreme sau mai târziu și noi, ceilalți, lipsiți de harul creației.

Am avut norocul de a cunoaște un astfel de artist, înzestrat cu o deplină sănătate a talentului, dar care suferă de o incurabilă tristețe. Cititorule binevoitor, știu că azi România vibrează, cum de altfel o face în fiecare zi, la tensiunea înălțătoarelor gîlcevi politice, care ne fac viața mai bună și mai dreaptă ! Dar haideți să încercăm să aflăm ce gândește un astfel de artist despre el și despre noi.

George Tzipoia (Țipoia) este un artist român și european. Prin sânge și prin vocație. Pendulează între România, Elveția (unde s-a autoexilat în 1982) și Franța, unde își are templul de creație. A expus prima dată la București în 1955, copil fiind. Nu mă aflam atunci acolo, dar m-am nimerit, în schimb, în aprilie 2013, la expoziția sa de la Geneva, « Aripi si stele », fără pereche. Succesul expoziției, patronate de Consiliul Europei, avea să genereze un întreg ciclu, „Racines européennes”.

 

SAMSUNG DIGITAL CAMERA

George Tzipoia crede că nu autorul trebuie să vorbească despre arta sa și că dacă privitorul dorește să afle mai multe nu are decât să-și caute singur răspunsurile. Asemenea unui mare poet român, trecut de curând în posteritate, care spunea că « universul este plin de răspunsuri care își așteaptă întrebările ». Și am aflat câteva. Le reproduc în cele ce urmează sub forma unui interviu, pe cât de real pe atât de imaginar.

 *

Întrebare: Se spune că frumusețea este în ochii privitorului. Dar artele frumoase îmbracă cele mai neașteptate forme de expresie, de la figurativul fidel creației divine până la abstractul extrem, vid de orice conținut. Biografii și criticii interpretează operele de artă în fel și chip, uneori îndepărtându-se mult de obiectul studiat și rătăcindu-ne în exerciții de autocontemplație și verbiaj. Nu credeți că noi, cei mulți și ignoranți, avem nevoie de explicații, ca să înțelegem mai bine ce privim?

George Tzipoia: In artele plastice nu se poate face literatură decât despre lucrările mediocre și mai cu seamă proaste. Capodoperele conțin în ele acea forță inegalabilă de exprimare care face inutil orice cuvânt, iar pe cel care se străduiește să le tălmăcească în cuvinte, îl arată incapabil de înțelegere, meschin și limitat deopotrivă.

Nu înțelegem (a se citi simțim) și nu aprofundăm decât prin reveniri succesive. Până la paroxism. Artele vizuale, aparent cele mai simple, sunt în realitate cele mai complexe din acest punct de vedere. Avem iluzia că știm totul, dar realitatea este contrariul. Niciodată nu vedem și nu știm suficient. Fiecare nouă privire dezvăluie o nouă descoperire.

Doresc ca pictura să fie o emanație a materiei, abstractă, egală în intensitate pe întreaga suprafață a pânzei, încărcată de sensuri și mesaje, care să conțină ființa în ceea ce are mai esențial, simbolică fără a avea nimic comun cu simbolismul clasic […]

Și totuși esențialul rezidă în ceea ce nu poate fi exprimat în cuvânt.

 

relu CH 16

 

Întrebare: Poate, dar în afară de simțire, mai este nevoie de înțelegerea tehnicii folosite, a materialului, a contextului, a conexiunilor intelectuale. Artistul are nevoie de răsplata admirației, a recunoașterii. Nu ne ajută aceste elemente de cunoaștere la apropierea de obiectul de artă?

George Tzipoia: Pictăm cu forța echilibrului nostru interior. Aproape că pictura este ceea ce nu se vede.

Dincoace și dincolo de trăirea emoțională, de sentiment, nu există nimic important pentru om. Numai puțină materie, puțin praf care va fi spulberat în cele patru puncte cardinale.

Pentru cel care creează „o lume” în artă nu există răsplată. Dumnezeu însuși n-a fost recompensat pentru creația sa.

Între valoarea de piață și spiritualitatea unei opere este o imensă incompatibilitate. A vinde o operă este ca și cum ai vinde o rugăciune.

 

relu CH 2

 

Întrebare: Criticul de artă André Aug. E. Balmer scria despre George Tzipoia în 1988: „Artistul traduce realitatea lumii pe care o percepe într-un simbolism rafinat în care sensul profund al viziunii alungă descurajanta prețiozitate și îi preferă o sinceritate golită de artificiu”. Constatarea pare oarecum ambiguă. Realitatea lumii sau realitatea artistului? Ce loc ocupă arta în viața oamenilor?

George Tzipoia: Arta care nu suportă confruntarea cu realitatea nu este o artă adevărată. Și totuși marea artă nu suportă confruntarea cu realitatea. Ea este o mare timidă, care preferă locul retras marii fericiri zgomotoase. Se sustrage celor mai aprige priviri și de aceea, ea este întotdeauna în căutarea unui Om.

Arta nu se adresează omului temporal. Arta este o privire dincolo de noi înșine, dincolo de timp. Viața exterioară nu este decât un pretext pentru sufletul artistului; esențialul pentru opera sa, creatorul îl găsește în el însuși. […]

Cel mai minunat lucru în artă este că nimeni nu te poate obliga să pictezi într-un anumit fel, că nimeni nu te poate forța să ai o anumită convingere și nu alta. Este minunat că ești foarte liber, atât de liber încât să ai amețeli din cauza marilor spații, este minunat că poți fi mereu altul, că nu ai de ce să te formalizezi, că poți deveni și ceea ce încă nu gândești, că într-un fel, poți face ca viitorul să fie de partea ta. Totul este minunat când ești în stare să vezi mai departe, mereu mai departe. Poate că arta este tocmai acest efort.

Ce loc ocupă arta în viața oamenilor? Niciunul. În această întrebare și în răspunsul său stă întreaga explicație a condiției artistului pe planeta Pământ.

 

Blog Tzipoia 4

Întrebare: In 1999, Pavel Șușară remarca în lucrările lui George Tzipoia „extrema codificare a imaginii, absența oricărui retorism, încărcătura spirituală a semnului și puritatea abstractă a culorilor”. Cum preferați să reprezentați această spiritualitate?

George Tzipoia: Vreau ca lucrările mele să nu „reprezinte” nimic. Ca în pânzele mele să nu se petreacă nimic. Nu știu de ce mă exaltă această idee. Urmăresc însă o anumită spiritualitate, care ține de structura mea lăuntrică, necunoscută mie. Cu fiecare lucrare am iluzia că mă cunosc mai bine, când, de fapt, mă afund în hățișuri necunoscute. O unică și inutilă aventură. Doresc totuși ca lucrarea să fie materie și spirit, deopotrivă. Aspră, inconciliantă, inimaginabilă mie însumi.

Artistul este ființa care trebuie să se apropie cel mai mult de Perfecțiune. Pentru el nu sunt teme de ilustrat. Singurătate și însingurare.
unnamed 3

Întrebare: Arta lui George Tzipoia include numeroase simboluri religioase, cu precădere motivul crucii, de la expresia sa pur geometrică până la aceea a aripilor și zborului. Care este relația pictorului cu Dumnezeu?

George Tzipoia: Cred că pictorul (creatorul, în general) este mai aproape de Dumnezeu decât preotul. Contactul este direct, prin consubstanțializare, în momentul plăsmuirii materiei, adică în momentul creației. Harul și duhul nu ajung pentru contact. Creația este câteodată momentul când Dumnezeu se coboară prin om și se așterne în capodoperă. Atunci pictorul devine preotul, iar lucrarea devine icoana.

Pictorul, acest om al Domnului, puternic și însingurat, este ființa cea mai plăpândă și mai vulnerabilă. Catedralele lui se dărâmă în fiecare zi, la fiecare adiere de vânt, dar Dumnezeii la care se închină rămân veșnici, în pofida tuturor lucrurilor.

SAMSUNG DIGITAL CAMERA
Întrebare: Însigurat? Vă retrageți, pentru actul creator, într-un turn de fildeș?

George Tzipoia: Viața mă expune, ca individ, ori eu simt nevoia să fiu la adăpost de privire indiscrete și de agitație, pentru a nu tulbura dialogul cu ceea ce am mai adânc în mine însumi, misterul materiei, spiritul său. Actul de creație este o stare de grație, negat și anihilat continuu în lumea de afară, zgomotoasă și superficială. Dușmanul cel mai crunt este viața exterioară. Artistul devine astfel, fără voia lui, un exilat interior.

Tragedia artistului constă în inutilitatea artei sale.

George Tzipoia merită nu doar privit, ci și citit. Mai are răspunsuri la întrebările domniilor voastre. Trebuie doar să le găsiți.[1]

Petru Dumitriu

__________________

[1] George Tzipoia, La porțile sacrului, Editura Uranus, 2009. Album de artă cu reproduceri și texte în limbile română, franceză și engleză.

Anunțuri

Mihai Criste, pictor de metafore

4 Dec

 
Prezentul articol se vrea continuarea celui precedent.  Sau mai bine zis, articolul precedent trebuia să fie doar o introducere la cel de față. Nu-mi este clar nici mie. Oricum am lua-o, nu se recomandă persoanelor (de ambele sexe și de toate cele trei vârste) care pun tablouri pe foc.

Vi-l prezint pe Mihai Criste, un tânăr pictor suprarealist și supratalentat, care așteaptă nerăbdător să i se fure și lui tablouri din Kunsthaus Rotterdam, cu ocazia viitoare a unei binemeritate posterități. Intre timp, el trăiește și muncește din greu, la renovări de biserici. Dumnezeu, după cum s-a observat, dă (în cazul lui, talent, după cum spuneam), dar nu bagă valută în traistă.

Nici piața de artă nu iartă, de altfel. Cât sunt artiștii vii și naturali, piața așteaptă și ea. Doar post-mortem se înviorează, pe la licitații, pe bani grei. Capitaliști neoliberali cum suntem nu avem nimic împotrivă să se îmbogățească negustorii de artă lipsiți de har. Dar haideți, mult iubite și stimate popor, să ne apreciem talentele înainte de a fi arse în sobe sau spânzurate[1] prin muzee postume. Nu există nici o interdicție formală de a ne recunoaște valorile contemporane, nici chiar după alegerile parlamentare în timpul cărora toată lumea stă cu ochii pe ele.

Mihai Criste este mai cunoscut în străinătate decât în propria sa țară (gașcă, miră-te!). România se uită la televizor, nu mai are timp de cultură: scapă cine poate! O lipitoare[2] poate fi mai importantă pentru accesul individual la putere, decât ar putea fi un creator pentru accesul colectiv la respect. Iar puținele instituții a căror misie ar fi promovarea culturii se cutremură sub impactul ciocnirilor mai puțin civilizate dintre grupuri de interese politice sau de altă natură lucrativă, pentru acces la resurse.

Mihai Criste  nu a avut acces – ca să continuăm în aceeași linie semantică accesibilă – la o expoziție personală în Romania, deși filonul național suprarealist există și și-a pus odinioară amprenta asupra artei europene. Cum a fost, de exemplu, Victor Brauner, care tot în străinătate și-a expus ouăle.

 

Criste OU© Mihai Criste

The Birth of Time 
L’œuvre fait des références cosmogoniques aux origines de l’univers.
L’œuf a la signification symbolique de la Genèse, mais aussi de l’horloge biologique.
La naissance du monde, la révélation du regard et l’idée que l’univers est né de l’œuf primordial
sont transfigurées par cette association d’éléments.
L’œuf suggère aussi la relation subtile entre le microcosme et le macrocosme:
en dépit des dimensions réduites, il est tout-connaissant et  clairvoyant.

 

Asa că prima expoziție personală a lui Mihai Criste, vă place, nu vă place, a dat Dumnezeu să se facă nu la micul Paris, ci la și mai mica Geneva (11 noiembrie – 13 decembrie 2013) sub flamurile Consiliul Europei, în ciclul “Rădăcini europene”.


Criste afis
© Mihai Criste

Mother nature
La signification écologique est associée à la théorie darwiniste,
dans une vision unitaire sur l’évolution des espèces et de la sélection naturelle,
illustrant la relation indestructible entre l’homme et la nature-génératrice de vie.
À côté de l’arbre-mère, le nid aux œufs suggère le renouvellement,
la renaissance, la cyclicité de la vie.

Mihai Criste nu a trebuit să scoată pașaportul ca să-și demonstreze europenitatea, care pune atât de multe probleme  românilor care își iau traista la spinare ca să muncească pe alte picioare de plai din raiul european al libertății de mișcare pe autostradă. Sau, cu voia dumneavoastră, ultimele pe listă, să cerșească sau să fure.

Expoziția de la Geneva, care evocă aniversarea apariției primului tom din capodopera lui Marcel Proust, este spirit european în stare pură. Viziunea suprarealistă a lui Mihai Criste este membră cu drepturi depline în arta cicălitoarei, dar râvnitei noastre Europe. Cei care au putut, au constatat acordurile încheiate cu marea pictură europeană (Dali, Magritte), ca și amestecul în treburile interne ale muzicii (Wagner, Mozart, Vivaldi). Mai mult, mesajul artistic este consonant cu teme majore de reflecție, printre care relația amoroasă dintre om și natură sau avatarurile timpului metafizic. Dar am vorbit cam mult și nu vreau să vă enervez.

De aceea, pentru copiii –  nici ei prea realiști – care vor fi lăsați să vină la mine pe blog, cred că bine ar fi să mai pun niște poze.

Reproduc (cerându-i iertare artistului pentru îndrăzneală) câteva dintre tablourile expuse la Geneva pentru a arăta (1) că nu mint, și (2) că Mihai Criste poate picta orice metaforă.

Iar pentru adulții cu doctoratul luat, plagiez un pic din discretele declarații de intenție ale artistului, care însă nu trebuie să împiedice zburdălnicia interpretărilor proprii.

Poftiți! Intrarea este gratuită!

Iar dacă mai vreți, n-aveți decât să-i faceți expoziție la București.

Criste olandez
 © Mihai Criste

Song of the Sea (Flying Dutchman)
Les voiles du bateau contiennent des fragments de la partition
„Le Hollandais volant” de Richard Wagner,
créant un spectacle magique de la nature sous la baguette du chef d’orchestre de la mer.
La mer chante, mais elle peut aussi raconter des histoires que ses eaux ont connues.

Criste mana
© Mihai Criste

The Epilogue of Life (Testament)
Un épilogue tardif, un testament laissé à la vie elle-même.
La bougie acquiert les significations d’une plume
et la bougie brûlant suggère la condition de l’artiste après la mort.
Une reconnaissance posthume,  un sentiment vécu dans la conscience des ceux restés en vie,
un prolongement de sa propre vie.

Criste frunza

 © Mihai Criste

Rien ne se perd, tout se transforme
Le processus de transformation du papillon est soumis aux autres règles,
ludiques, l’interactivité jouant un rôle important dans la transformation du végétal.
La perpétuation de la vie n’est pas seulement un effort de conservation,
mais aussi un processus de création.

Criste fluture

© Mihai Criste

The Germination of Music
Un autre embrassement des sens: visuel, olfactif et auditif.
Le miracle ne vient pas seulement de l’odeur des fleurs,
mais aussi de la musicalité qu’elles génèrent.

Criste ceas plaja
© Mihai Criste

Le nauffrage du temps
L’œuvre relève la contradiction entre la liberté du volet la contrainte du temps qui nous enchaîne.

Criste time puzzle
© Mihai Criste

Time puzzle
Le sujet de ce tableau est la mémoire affective.
Tout comme dans le roman „À la recherche du temps perdu” ,  le personnage principal, dans ce cas le vieillard,
est plongé dans la tentative de remémorer des moments, des séquences vécus dans le passé.
La mémoire affective prouve que tout oubli n’est qu’apparent et qu’il peut surgir comme une joie
reconstituée de fragments retrouvés, suggérés par les pièces de puzzle.
Mais paradoxalement, le vieillard n’étale pas la joie du jeu, mais plutôt la douleur du temps qui passe.


[1] Operele lor.

[2] De afișe electorale.