Lucian Boia: la ce servește istoria?

Alex IVANOV: Gânduri de teracotă

 

Lucian Boia se întreabă, în cea mai recentă carte a sa*, dacă România nu este cumva o “țară defectă”.

O întrebare la care nu este greu de improvizat un răspuns. Dificil este însă a detecta defecțiunea, pentru a ști unde trebuie reparații sau înlocuite piesele nefuncționale. Bine că nu vorbim despre un popor defect, pentru că atunci ne-ar fi mai greu să-l înlocuim. Un import masiv de nemți ar fi cam scump și ne-ar da balanța comercială peste cap. Secuii sunt gratuiți, ce-i drept,  dar nu suficienți, chiar dacă i-am număra de mai multe ori, cu tot cu steagurile respective.

Lucian Boia este cel mai cunoscut istoric român în strainătate. Prin urmare, se cuvine să-i luăm afirmațiile în serios. La urma urmelor, istoria n-o fi știință, dar este totuși o disciplină academică. Doar că nu se exprimă prin legi imuabile, ci se rescrie din vreme în vreme, în funcție de direcția vântului.

Paradoxal, cu cât sunt evenimentele mai îndepărtate iar izvoarele istorice mai puține și mai greu de interpretat, cu atât ni se par mai certe. Deja multe mituri și legende au trecut cu cățel și purcel de la literatură la istorie și s-au instalat confortabil pe rafturile certitudinilor.

Dimpotrivă, cu cât evenimentele sunt mai aproape de noi, cu atât ele sunt mai ambigue. În abundența de informații și mărturii nu mai suntem capabili să distingem între fapte și semnificația lor, pe de o parte, minciuni și manipulare, pe de altă parte.

Iacătă, putem băga mâna în foc că Mucius Scaevola și-a băgat mâna în foc înaintea erei noastre, dar nu știm cine a tras foc cu foc în decembrie 1989. Iar de izvoare istorice nu am dus lipsă atunci. Bunăoară izvoare televizate direct la fața locului și interpretate cu talent de regizori, actori și poetul Mircea Dinescu, care se făcea că lucrează. Plus alți martori luptători – cu vremea tot mai mulți – care au participat fie direct la revoluție, fie direct la drepturile care aveau să li se cuvină.

Cu tot respectul față de Lucian Boia, în reflecțiile asupra indispozițiilor de care suferă România, el nu face decât să confirme paradoxul.

Să mă explic! „De ce este România altfel?” are 16 capitole, nepunând la socoteală prologul și epilogul, dar în fond are două părți.

În prima parte se exprimă istoricul, de la înălțimea autoritară a cunoașterii sale, cu explicații convingătoare și greu de contestat. Iată câteva dintre ele, unele formulate memorabil:

•  Întarzierea politică, instituțională și  culturală a statelor românești („Evul  Mediu începe în spațiul românesc atunci când în Occident se apropie de sfârșit”)
•  Situarea perpetuă la periferie, fie a Imperiului Roman, fie a celui Bizantin, fie a Occidentului („o zona „vagă” a continentului, având, indiferent de unde am privi, o condiție de frontieră”)
• Dependența de împrumuturi și imitații  („Toate modelele culturale sunt de import”)
• Slăbiciunea, în ciuda autoritarismului, a statului care nu punea principiile de guvernare și interesul colectiv deasupra celor personale și de grup („…în  fruntea țărilor române ajungea cine putea. Cu prețul conflictelor interne și al intervențiilor din afară…”).

Urmează explicarea complexelor de inferioritate și a formelor fără fond, constante ale evoluției României în perioada sa de modernizare, și prăbușirea democrației în perioada interbelică. Ca și oportunismul alunecos pe planul alianțelor internaționale, trei pași la stânga binișor și alții trei la dreapta lor, care au condus, crede istoricul, la pierderea credibilității și a onoarei. (Apropo, nu credeam că mai apuc să aud pe cineva vorbind despre onoare în România!)

Convertirea masivă la comunism primește o explicație inteligentă: „s-ar zice că egalitarismul comunist a fost pedeapsa primită de România pentru inegalitarismul anterior”. Obișnuința obedienței față de putere și duplicitatea sunt înfipte în insectarul continuității lor istorice, risipindu-se iluzia că au venit o dată cu comunismul și aveau să plece odată cu acesta.

Și uite-așa Lucian Boia ne aduce din istorie în prezent. În partea a doua, ilustrul istoric pierde din serenitatea studiului academic și coboară spășit la nivelul străzii, al cetățeanului de rând, care constată simptomele dar nu are tratament. Cu o construcție anecdotică déjà vu (mineri, diplome pe bani, plagiate, emigrare, frunză verde, gunoaie, țigani, referendumuri), Lucian Boia ne scoate din bibliotecă și ne retrimite la televizor. Observă și domnia sa ce observăm și noi, înțelege cât înțelegem și noi.

Redutabilul autor devine contemporanul nostru, la fel de resemnat în a accepta, fără speranță, ceea ce descrie atât de bine:

„În spațiul acesta de tranziție, de anevoioasă, de nesfârșită tranziție, se întinde, triumfătoare, mahalaua”.

E adevărat că Lucian Boia recunoaște că nu are soluții, iar competența sa, ca istoric, se oprește la ziua de azi. Dar parcă franchețea asta nu mă încălzește.

Oare chiar să nu mai servească la nimic istoria?

*De ce este România altfel?, Editura Humanitas, 2012.

© Petru Dumitriu

Publicitate

DO vine de la Dumnezeu

… lumina ascunsă în umbra culorilor …

Puţini dintre amatorii de cuvinte încrucişate în careuri care folosesc “ut” ca veche denumire a notei muzicale “do” îi cunosc originea. Aidoma amatorilor de înjurături şi vorbe grele încrucişate în televizoare, care nu pricep înţelesul termenului „democraţie” . Nu ştiu la ce vă va folosi, dar mă simt dator să vă spun eu.

Datorăm denumirea notelor (nu toţi, maneliştii nu se pun: ei nu datorează nimic) unui călugar din ordinul benedictin, Guido d’Arezzo. A trăit în Toscana secolului XI, unde domneau, ca şi acum, regina Florenţa şi regele Chianti.

Însă Fratele Guido nu se ocupa ca noi, doar cu vizitatul muzeelor sau băutul vinului, nici cu felurite intrigi şi vicleşuguri (atât de necesare supravieţuirii în Evul Mediu). Sfinţia sa compunea imnuri. Pe care, întrucât partidele politice şi echipele de fotbal nu existau, le închina Domnului şi Sfinţilor creştini.

Numele primelor şase note care aveau să fie folosite în muzica franceză şi italiană au provenit din primele silabe ale versurilor latineşti dintr-un imn dedicat Sfântului Ion.

UT qeuant laxis

REsonare fibris

MIra gestorum

FAmuli tuorum

SOLve polluti

LAbii reatum

Sancte Iohannes.

Cum noi de la Rîm ne tragem, sunt convins că aţi înteles deja despre ce este vorba. Totuşi, concetăţenii noştri unguri, care n-au avut şansa să fie ocupaţi de  Imperiul Roman şi a trebuit să ocupe ei pe alţii, au dreptul la o tălmacire aproximativă:  „pentru ca servitorii tăi să cânte, cu corzile lor libere, minunea faptelor tale, îndepărtează păcatul de buzele lor nedemne, Sfinte Ion”.

În secolul XVI, gamei i se va adăuga SI, adică iniţialele de la Sfântul Ion.  Lucrarea credinţei se va desăvârşi prin înălţarea  lui „ut” la rangul de „do” provenit, prin aceeaşi tehnică, de la Dominus (Domnul). Ai dracu’ nemţi (scuzaţi expresia, mai ales în context), au considerat pesemne că se face risipă de litere şi au mers pe economie de material, numind notele C,D,E,F,G,A,H. Ai zice că nu se poate face muzică cu aşa ceva, dar, mă rog, germanii şi austriecii s-au descurcat foarte bine cu ele, între noi fie vorba…

Englezii au îmbrăţişat şi ei acelaşi sistem, dar pentru a marca distanţa lor de-o mânecă faţă de restul continentului, l-au înlocuit pe H cu B. Încurcă-i, Doamne !

Eu îi mulţumesc lui Dumnezeu că am aflat de opera muzicală a Fratelui Guido. Cam târziu, dar încă mai pot îndepărta păcatul de buzele mele nedemne. Băiat de la ţară fiind, credeam, ascultându-l pe un frate al bunicii, fără conservator, că notele gamei vin de la arpegiul:

DOr MI-e de FASOLe fierteeeee, de FASOLe fierte MI-e DOooooor !

Petru Dumitriu