Nu doar Lucian Boia a fost, ca şi noi, interesat să afle de ce e România altfel. A făcut-o, cu cele mai bune gânduri, şi Constantin Rădulescu-Motru (1868-1957), filozof şi psiholog român, cu mai bine de un secol în urmă. Doar că introspecţiile lui Rădulescu-Motru vizează nu România ca stat, ci poporul român.
Şi el propune o tentativă de analiză obiectivă, reuşind mai bine în această privinţă decât Lucian Boia care utilizează mai mult repere nominale şi ideologice, deci relative. În plus, Rădulescu-Motru dispune, într-o eventuală perspectivă comparativă, de avantajul de a nu ne fi contemporan. Prin urmare, nu-l putem acuza de adulter cu módele la zi.
Extrasele de mai jos provin dintr-un text intitulat “Sufletul neamului românesc. Calităţi bune şi defecte“, care preia idei prezentate într-o conferinţă ţinută la Ateneu în 1910. Acest text, împreună cu altele, nu mai puţin interesante, a fost publicat în 1998 şi reeditat trei ani mai târziu.[1]
Nu voi comenta aproape deloc, întrucât autorul este explicit şi extrasele vorbesc de la sine. Deja mi-am exersat subiectivismul alegând aserţiunile care mi s-au părut mai relevante pentru perpetuu fierbintea noastră actualitate politică. Dar, vă asigur că v-am propus concluziile esenţiale ale autorului, exceptând teza sa – prea cuprinzătoare pentru a fi rezumată într-un uşuratic articol de blog – privind gregarismul poporului român.[2]
Metoda de analiză este prezentată de filozof încă de la bun început, aşa că vă rămâne domniilor voastre ingrata misiune de a o valida:
“Cunoaşterea sufletului unui neam, cu dezvăluirea calităţilor şi defectelor acestuia, nu este o operă de patriotism, ci este o serioasă operă de ştiinţă. Această cunoaştere trebuie să o stabileşti cu aceeaşi obiectivitate cu care stabileşti orişice altă cunoştinţă despre lumea fizică. Intenţia bună ce vei fi având de a-ţi preamări neamul nu are ce căuta aici. Cu atât mai mult nu are ce căuta aici nici intenţia cealaltă, de a-ţi micşora neamul. “
Un comentariu personal mai riscant am să fac, totuşi, înainte de a mă pitula după câteva prezumţii ale lui Constantin Rădulescu-Motru. După mine, una dintre erorile de evaluare pe care le facem cu toţii este să atribuim excesiv perioadei comuniste inocularea unor deprinderi pe care le considerăm nocive. A plasa viruşii tuturor maladiilor mai mult sau mai puţin benigne doar practicii comuniste ne aşează într-o postură comfortabilă dar sterilă, întrucât ne privează de posibilitatea de a da diagnostice corecte şi de a găsi soluţii efective, nu retorice. Caragiale şi Cioran au făcut biopsia României ante-comuniste, iar în pânzele lui Constantin Rădulescu-Motru nu bate nici o briză socialistă[3], în ciuda avansului acestei doctrine în epocă.
Convingeri şi opinii
“Nu este ţară în hotarele lumii civilizate în care «gura lumii», «gura satului» să aibă mai multă trecere ca în ţara noastră! Cele mai multe din convingerile noastre sunt întemeiate pe «zvonul public» şi numai foarte puţine pe dovezile adunate de noi personal. [4] […] Când un român stă la îndoială fiţi siguri că el nu stă fiindcă are o convingere personală de apărat, ci fiindcă nu ştie încă de partea cărui grup să se dea“[5].
“Dar absolut fără pereche este curajul românilor în exprimarea opiniilor, dacă exprimarea el o face în numele grupului, ca redactor de jurnal bunăoară! Eşti din acelaşi grup cu dânsul, atunci lauda lui pentru tine nu mai are margini; eşti din celălalt grup, atunci ocara lui nu mai are margini“.[6]
Religiozitatea
Cum sunt eu însumi un român cu frica lui Dumnezeu şi cu convingeri prea puţin personale cu privire, de exemplu, la popularitatea inexplicabilă a ritualurilor medievale de atingere a moaştelor, semnalez un excepţional articol recent al lui Cristian Ghinea, necruţător faţă de rolul Bisericii în modernizarea României. Il trec la subsol pentru a nu amesteca lucrurile, dar îl consider un text de referinţă care nu poate lipsi din nicio analiză serioasă a configuraţiei psihosomatice a societăţii româneşti[7].
Naţionalismul
“Tot aşa se petrece şi cu naţionalismul lui. Tot românul face paradă cu sentimentele sale naţionaliste. Dar numai până la faptă. Fapta fiind a fiecăruia, adică individuală, cu ea încetează şi naţionalismul. Dă-i unui român în mână toiagul apostolatului ca să predice naţionalismul… pentru alţii, şi el este imediat gata de drum. Va predica peste tot sfânta cauză a naţionalismului; va conjura pe semenii săi să se trezească din amorţire şi să-şi cultive inima şi mintea cu sentimente şi idei naţionale; va fi cel mai aprig sfătuitor de bine. Dar până la fapte. Pune pe acelaşi român să facă o muncă anumită cu temei, şi atunci lucrurile se schimbă“.[8]
“Un profesor care îşi face datoria în mod conştiincios, un meseriaş priceput, un agricultor harnic, daca nu fac paradă de naţionalism, nu sunt naţionalişti; în schimb toţi pierde-vară, care muncesc pe apucate şi când au gust, dacă fac paradă de naţionalism sunt naţionalişti. Pe aceştia din urmă îi «ştie lumea», mă rog, că sunt naţionalişti, pe când ceilalţi nu; şi lucrul important este nu să-ţi faci datoria de cetăţean, ci să te ştie lumea că eşti naţionalist…“
Capitalistul român
“Sufletul industriaşului[9] de aiurea este stăpânit de frigurile muncii şi de riscul luptei; în sufletul industriaşului român găsim desfăşurându-se abilitatea politicianului. Profitul capitalistului român provine, de cele mai multe ori, din măiestria cu care acesta îşi aserveşte bugetul statului[10]“.
Politică mică, oameni mari
“Profesiunea care atrage mai mult pe român este aceea care nu-i prea departe de mulţime. […] Când are talent, el rămâne la avocatură şi la politicianism, adică la specularea concetăţenilor săi. În această din urmă profesiune, sufletul românului câştigă o energie neîntrecută. Cel mai anonim dintre anonimi, intrat în politică, devine dintr-o dată «om mare»“. [11]
În chip de concluzie:
“Noi voim să ne apropriem bunurile culturale, pe care le vedem la popoarele din Apus, cu aceleaşi însuşiri sufleteşti cu care reuşeam odată aşa de bine să ne strecurăm prin împrejurările vitrege din trecut. Voim să învingem pe străini în comerţ şi industrie; voim să trăim o viaţă politică cu regim parlamentar, şi voim să avem o cultură a noastră originală, păstrându-ne, cu toate acestea, deprinderile vechi de suflete gregare. În loc de a ne prezenta în lupta cea nouă ca individualităţi puternice, diferenţiate după aptitudini, ne prezentăm slabi şi cu aptitudini la fel. Suntem toţi meşteri de gură şi răi de faptă[12]. “
Aşa o fi?
[1] Constantin Rădulescu-Motru, Psihologia poporului român, Colecţia de studii şi eseuri, Editura Paideia, 2001.
[2] Pentru curioşi, conceptul de gregarism, ca o caracteristică a poporului român, este prezentat în antinomie cu cel de solidaritate. Gregarismul se obţine prin imitaţie, iar solidaritatea prin încordare şi stăpânire de sine. Gregarismul este o armonie dobândită pasiv, aproape mecanic. Solidaritatea este cucerită prin lupta omului cu sine însuşi, prin recunoaşterea altora, după ce fiecare s-a cunoscut pe sine. Gregarismul este caracteristic popoarelor tinere care nu au avut timp să se cultive mai profund. Filozoful însă avertizează : «Ruşinos ar fi când poporul nostru ar mai păstra starea de gregarism şi după ce ar înceta să fie un popor tânăr».
[3] Intre noi fie vorba, abordarea non-ideologizată a subiectului era unica opţiune rezonabilă pentru filozof. Altfel, să ne ferească Dumnezeu! Ca om politic, Constantin Rădulescu-Motru nu s-a lăsat pradă plictisului consecvenţei. Studentul şi colaboratorul său, Nicolae Bagdasar, avea să noteze «traseismul» avant-la-lettre al profesorului. A debutat în politică în aripa junimistă a Partidului Conservator, dar l-a urmat pe Take Ionescu când s-a produs sciziunea partidului cu pricina. Mai târziu, l-a părăsit pe francofilul Take Ionescu pentru germanofilul Alexandru Marghiloman. Dupa război, când partidul acestuia din urmă intra în declin, se alătură Ligii Poporului a generalului Averescu. Constantând ascendenţa naţional-ţărăniştilor intră în guvernarea acestora, abandonând pe venerabilul general pe câmpul de bătaie. Nu pentru totdeauna, deoarece în noi împrejurări propice se face membru fondator al partidului de dictatură carlistă, Frontul Renaşterii Naţionale.
[4] Slavă Domnului că în prezent o atare problemă nu se mai pune! Intre timp s-au inventat televiziunile de ştiri: oneste, independente, obiective şi morale.
[5] Aici a intervenit, în ajutorul poporului nedumirit, cercetarea sociologică şi oportunele sondaje de opinie care ne scutesc de obositoare evaluări proprii bazate pe fapte, mai ales dacă urmează reţetele partidelor care le comandă.
[6] Sunt prea ruşinos ca să dau exemple, dar am auzit de cazuri, şi asta nu demult, în care patrioţi, oameni integri, devotaţi, iubitori de ţară, purtători de nobile flamuri, devin, peste noapte, după câte un congres extraordinar, impostori, incompetenţi, demenţi, jigodii dezaxate şi, musai, trădători de neam.
[7] Cristian Ghinea, Cine a modernizat România, Dilema, Anul X, nr. 494, 1-7 august 2013. Permiteţi-mi să reproduc doar un pasaj: « Tocmai suntem pe cale să înscriem în Constituţie rolul Bisericii Ortodoxe în făurirea României moderne. Ar fi o prostie şi o minciună. România modernă s-a făcut ignorând Biserica şi chiar împotriva ei ».
[8] Cei care cred că naţionalismul este o meteahnă, se pot bucura: bun, rău, naţionalismul este pe cale de dispariţie, nu numai din fapte, ci şi din vorbe.
[9] Ştiu că o să aveţi dificultăţi în a înţelege cuvântul “industriaş“, într-o ţară temeinic dezindustrializată. Folosiţi-vă imaginaţia, consultaţi dicţionarele de arhaisme şi dacă tot nu vă spune mare lucru limbajul vetust al secolelor trecute, înlocuiţi-l cu «om de afaceri»!
[10] O dată terminologia pătrunsă, cu puţin noroc, aţi putea găsi şi nişte exemple «la zi».
[11] Aferim! Reţeta de edificare a oamenilor mari avea să fie condusă la altarul perfecţiunii de televiziunile de ştiri. Astăzi, oamenii mari se produc pe ecrane mici.
[12] Persoanele de faţă, desigur, se exclud.
LUMEA PRIVITĂ CU BUNĂVOINŢĂ 