1. Judecând după spectaculosul transfer de proprietate al capodoperelor de la Kunsthal Rotterdam, nu s-ar zice că românii nu sunt consumatori de artă, așa cum odinioară, la începuturile aventurii noastre europene, erau amatori de lebede. Matisse, Monet, Picasso, Gauguin, Lucian Freud… Și cei mai sceptici dintre noi trebuie să admită că gusturile sunt impecabile pentru o trupă de proxeneți pașnici, ale căror orizonturi s-au lărgit, prin voință și perseverență, de la tranzacțiile carnale la cele artistice.
Iară emoțiile estetice, spre cinstea lor, nu au fost întrecute decât de cele existențiale. Europa a fost mișcată de pasiunea arzătoare și de dramatismul dilemelor protagoniștilor noștri, dispuși să meargă până la sacrificiul suprem. Al picturilor. Trecute sunt vremurile devalizării parcometrelor și bancomatelor. Hoții de buzunare au crescut, s-au rafinat, au promovat în elitele breslei, fură cu ștaif, cinematografic. Parcă îl vad pe George Clooney jucându-l pe eroul Dogaru, îndârjindu-se să-i reconstituie zbuciumul metafizic. Simt pe undeva fiorul mândriei naționale, dulcea răzbunare pe olandezii care, prin mârșava împotrivire față de pasiunea noastră sinceră pentru Schengen, au socotit că ne împiedică accesul la patrimoniul cultural european, care este, dacă am înțeles noi bine, comun.
2. Se cuvine să spunem însă că românii nu penetrează muzeele europene doar în scop de afaceri, daca îmi permiteți să folosesc acest delicat eufemism. Mai sunt destui compatrioți dispuși să bată drumurile europene nu pentru a privatiza operele de artă, ci doar pentru a le iubi platonic. E-adevărat, nimic nu se compară cu senzația de plenitudine a libertății de circulație pe care o simți jucând table pe Coasta de Azur, dar încă mai sunt români care fac lungi cozi de așteptare la Luvru, Prado, sau Rijksmuseum și pleacă doar cu impresii, nu și cu operele care le-au generat.
3. Profit de ocazia reintrării triumfale a României în istoria artei, prin catharsisul de la Carcaliu, și de resurecția neașteptată, în titlurile din mass-media, a noțiunilor de “pictură”, “muzeu”,”tablou” pentru a reaminti onorabililor cititori ai acestor rânduri și, prin intermediul lor, eventualului public cu sensibilitatea anesteziată prin injecții zilnice de televiziune, că și în România nasc pictori, avem și noi pictură, muzee, tablouri. Și dacă tot găsim timp și resurse să plecăm la mii de kilometri depărtare pentru a vizita o galerie de artă, nu văd de ce am trece impasibili pe lângă muzeele aflate în drumurile noastre zilnice.
4. M-a surprins plăcut asta-vară vestea redeschiderii Muzeului Colecțiilor de Artă, pe care nu-l mai văzusem de pe vremea studenției. Într-o lungă și călduroasă zi de august și de concediu m-am hotărât să-l revăd. Ca să evit coada la bilete și aglomerația ulterioară, m-am dus la prima oră. Coada însă, prevăzătoare, m-a evitat ea pe mine. Am fost primul vizitator și, vreme de mai bine de un ceas, singurul. Abia mai spre sfârșitul trecerii mele, a dat navală mulțimea, în număr de vreo trei-patru, dintre care cel puțin unul era un cunoscut al personalului de pază, mânat în luptă de amiciție, nu de puseuri culturale.
Inferioritatea numerică m-a pus în situații stânjenitoare. În fiecare salon prin care am trecut prea numeroșii supraveghetori mă fixau vigilent și rece. Făceam doi pași la stânga binișor, făceau și ei alți doi la dreapta lor. Întoarceam capul cu 45 de grade, simțeam în ceafă o mișcare similară.
5. Am fost pătruns de importanța propriei persoane, dar și apăsat de vinovație. Am fost încântat de ce-am văzut, dar magia relației intime cu picturile expuse s-a irosit. Nu puteam insista prea mult cu privirea asupra vreunui nud ca să nu trec drept libidinos în ochii paznicilor. Am fost mișcat de nobila obsesie a pictorilor interbelici pentru peisajele de la Balcic, dar am riscat ca observatorii mei să descifreze înclinații revizioniste nefirești pentru conjunctura politică a verii. Eram pe cale să gust farmecul de epocă al unei simpatice colecții de realism socialist, dar m-am abținut, pentru ca nu cumva urmăritorii să-mi surprindă vreo umbră de nostalgie. Am constatat cu respect interesul și dragostea cu care colecționarii armeni au adunat pictură românească, dar m-am abținut de la vreo criză de entuziasm ca să nu se creadă că sunt însuși Varujan Vosganian.
6. Fac aceste observații nu cu maliție, ci cu sinceră tandrețe, ca unui copil drăgălaș, dar căruia îi curg puțin mucii. Muzeul Colecțiilor de Artă merită atenția, timpul și chiar dragostea domniilor voastre.
Creațiile artistice nu devin capodopere doar prin propriul lor efort. Pentru asta au nevoie de complicitatea admirației și afecțiunii noastre. Frumusețea, după cum bine s-a spus, este în ochii celor care o privesc. Valoarea reală a unei capodopere nu este cea din registrele de profit ale companiilor de asigurare, ci decurge din capacitatea de a oferi la nesfârșit admiratorilor, oricât de mulți ar fi ei, înălțare spirituală.
Prin urmare, doamnelor și domnilor iubitori de frumos, zâmbiți supraveghetorilor, dar vizitați Muzeul Colecțiilor de Artă și veți avea surprize și certitudini agreabile. S-a redeschis pentru noi, populația autohtonă, în primul rând. Vor veni și străini, printre ei chiar și olandezi frustrați de la Rotterdam, dar numai dupa ce vor simți că românii își cultivă și propriile valori, nu doar pe ale altora. Vorba revoluționarilor de la 1989: dacă nu noi, cine?
7. Dacă vreți totuși să furați, lăsați orice speranță voi cei care intrați! La Muzeul Colecțiilor de Artă nu aveți nici o șansă! Încercați tot prin spațiul Schengen!
LUMEA PRIVITĂ CU BUNĂVOINŢĂ 