Tag Archives: Eminescu

Meditații asupra fricii

6 apr.



Ce lucru mare e prudența!
Ce importantă e experiența!
Medita un șoarece.
Și-l înțeleg, deoarece
Întreaga morală asupra fricii
O făcea din burta pisicii.

Aurel Baranga

Precum șoarecele din fabulă, în burta imobilului în care m-am ascuns, meditez și eu, în lipsa unei ocupații mai folositoare în duminica asta, în toate celelalte privințe agreabilă, daca n-ar fi fost molima. Aș fi putut să ies să plimb un câine pentru modestele, dar constantele lui trebuințe mai puțin metafizice, recunoscute ca stări de urgență. Dar nu am câine. Ce bine mi-ar fi prins unul și libertatea de expresie pe care o procură!


“ Les hommes redoutent jusqu’à l’air qu’ils respirent.
Ils ont peur des défunts, des vivants et d’eux-mêmes…”
(Mărturie a unui călugăr portughez
despre epidemia de ciumă de la Marsilia, din 1720)


Meditând așa, cu insuficientele mele puteri, m-a dus gândul la cartea istoricului francez Jean Delumeau, La peur en Occident, XIVe – XVIIIe siècles, tradusă și în limba română în 1986[i]. Când am răsfoit-o atunci, am făcut-o cu oarecare detașare. Deh, frica era la ei acolo, în Occident. Noi ne dezbăraserăm, chipurile, de ignoranța și spaimele medievale. Avansam, imperceptibil ce-i drept, spre viitorul luminos al omenirii.

Acum, că am ajuns în viitor și ne-am mutat cu totul în Occident, avem și noi dreptul să ne speriem de boală ca orice european în cuget și-n simțiri.

Vorbea Delumeau de o “frică fără vârstă, frica eternă, care este proprie numai omului”, pentru că, spre deosebire de animale, omul “își anticipează moartea”. Ca prostul!

Da, oamenii se temeau și de aerul pe care îl respirau. Le era frică de morți, de vii și de ei înșiși. Vi se pare ceva cunoscut? Nu cumva, în secolul XXI, trăim groaza molimei, la fel ca în Evul mediu? Aceleași angoase surde, egoisme absurde, suspiciuni și stigmatizări iraționale! Același apetit pentru zvonuri și profeți iresponsabili!


Și vine primăvara ca o boare,
un fel de ciumă și vărsat de verde,
care ne amețește și ne pierde,
care ne culcă și apoi ne scoală.

Adrian Păunescu

Mă uit la primăvara ostentativă din jur, care nu pare a se sinchisi de coronavirus și îmi face în ciudă. E o hărmălaie de păsări de parcă ar fi fost convocate la concertul în luncă al lui Alecsandri! Văd unele pe care nu le-am mai văzut vreodată pe-aici și nu le știu pe nume, altfel decât la grămadă, din versurile poetului: “mierle vii, șuierătoare, cucul plin de îngâmfare, gaița ce imitează orice sunete bizare, stigleți, presuri, măcălendri ce prin tufe se alungă, și duioase turturele cu dor mult, cu jale lungă” etc. Aș putea jura că sunt tot cele din poeziile copilăriei. Pasămite, naturii nu îi este frică de virus. Doar de oameni, cea mai agresivă dintre speciile pe care ea însăși le-a creat!

Mama natură, ea, rămâne impasibilă la teroarea impusă de invizibilul virus, pe care ni-l arată totuși ecranele ca fiind bine conturat și frumos colorat. Rămâne ca armatele și grănicerii să țină calea arătosului ucigaș.

Tot ce definim astăzi drept imoral
a fost considerat cândva, undeva, moral.

Friedrich Nietzsche

Până la vremea molimei, am crezut și eu că noi suntem chemați să salvăm planeta, care așteaptă disperată ajutorul nostru pentru a supraviețui, în loc să îi ridicăm temperatura și să îi spurcăm aerul. Încep să înțeleg că natura se va descurca și fără noi, cum de altfel a mai făcut-o timp de milioane de ani înainte de apariția noastră.

Noi, nu ea, suntem creaturile amenințate de dispariție pentru a fi înlocuite de o specie mai bună și mai dreaptă. Natura va supraviețui catastrofelor pe care le vom provoca. Maimuțele însă, cu tot respectul, ar trebui să rămână în copaci, ca nu cumva să ajungem la același deznodămant.

 

Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici,

Facem pe pământul nostru muşunoaie de furnici;

Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi

Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi;

Mihai Eminescu

Acum că ne-am luat o pauză în evoluție, poate vom găsi și un vaccin împotriva epidemiei de aroganță de care suferim de mult mai multă vreme.

Știam tot! Știam cum s-a creat Universul, ce mânca omul de Neanderthal, cum se intră în găurile negre din Cosmos, ce face Dumnezeu când nu are timp de noi.

Făceam tot! Excursii pe Marte, inteligență artificială, rachete intercontinentale, războiul stelelor, depozite de deșeuri spatiale pe orbitele geostaționare, drone, mașini fără șoferi și nici pasageri, copii în eprubetă!

Un delir tehnologic și o goană nebună spre nevoi pe care nu le avem. Nimeni nu era mai tare ca noi în Universul fără margini care încapea în degetul nostru cel mic cu care batem telefonul! Doar că a venit virusul ăsta obraznic să ne umple de un ridicol rușinos, dacă nu ar fi tragic.

Unde sunt acum toți corifeii triumfului rasei umane? Putem distruge întreaga faună planetară, de la albine la păsări cântătoare, de la arici la elefanți, de la protozoare la balene, dar avem probleme cu un mărunțel de microb, căruia nu-i putem veni de hac nici cu scutul de la Deveselu!

Dușmanul cel mic ne dă o lecție pe care nu ar trebui s-o uităm când ne vom recăpăta o parte din libertate și ne vom fi uitat frica. Măcar atâta minte să avem la urmă, cât șoarecele lui Aurel Baranga.

© Petru Dumitriu


[i] Jean Delumeau, Frica în Occident (secolele XIV-XVIII). O cetate asediată. Editura Meridiane, colecția Biblioteca de artă, București 1986.

De ce e Cărtărescu altfel?

31 ian.

SAMSUNG DIGITAL CAMERA

Nu-i de mirare că un ilustru politician a avut nevoie de cinci ani să citească Levantul lui Mircea Cărtărescu. Este o lectură care provoacă plăcere și trebuie gustată pe îndelete. Las la o parte miraculoasa alchimie a cuvintelor cu care recită o epopee reprezentând, de fapt, istoria poeziei române. Reconstituirea amprentelor poetice ale lui Dimitrie Bolintineanu, Ion Budai Deleanu, Ienăchiță Văcărescu, Costache Conachi, Anton Pann, Grigore Alexandrescu, Vasile Alecsandri, George Coșbuc, și alții, inclusiv Nichita Stănescu, sau chiar chiar turnarea propriului conținut în matrițe monumentale din poemele lui Eminescu, Arghezi, Bacovia, Blaga, compun o adevărată incantație.

Uneori, poetul trece pragul simplelor evocări și inserează, în companii surprinzătoare, versuri întregi în forma originală din Eminescu, comițând nostime plagiate[1], profund inocente, de altfel, prin transparența și șăgălnicia lor.

Limba română se îmbrățișează ușuratec cu alte limbi, în ciudate dar potrivite perechi, născând ritmuri și rime de toată frumusețea[2]. Iar versurile, cu picioarele lor mai lungi sau mai scurte, dar toate zvelte și sprințare, par să danseze o dată cu imaginile și emoțiile pe care le generează.

Am fost tentat după prima lectură să cred că Mircea Cărtărescu face în Levantul o demonstrație orgolioasă de forță. Iată, părea a zice, uimiți contemporani ai mei, pot să scriu și să rescriu tot ce s-a creat în peste două secole în limba română. Am înșfăcat poezia și i-am răsucit gâtul! Pun punct și trec granița într-o nouă lume, prindeți-mă dacă puteți! Poeții de dinaintea mea pot să mai facă o ultimă reverență și să se retragă pentru totdeauna pe rafturile prăfuite unde i-am aflat!

Mi s-a mai părut că abundența de dezacorduri și agramatisme[3], schimbarea locului accentelor[4], amputarea silabelor inutile, anacronismele mărturisite[5], ostentative[6] sau involuntare[7], forțarea debordantă a rimelor[8], sunt rodul unei atitudini de deriziune și zeflemea la adresa predecesorilor săi. Ca și ușorul iz de periferie pe care îl aduce ubicua prezență a grosolanului „dă” în locul delicatului „de”.

Unde este, mă întrebam eu, admirația impunatoare a lui Eminescu față de cei care au adunat înaintea lui minereul brut al limbii române literare în proces zbuciumat de evoluție, dându-le urmașilor șansa de a șlefui diamantele poeziei culte? Dacă Eminescu își asumă epigonismul cu modestie generoasă,  în raport cu primii exploratori ai expresiei poetice, mi se părea că pentru Cărtărescu inocența și stângăcia acelora nu merită venerație.

În cele din urma, muzicalitatea și excelența expresivității născute din caleidoscopul năucitor al parodiilor, pastișelor, replicilor și ecourilor din alți poeți, mărturisesc mai curând tentativa unei ode închinate limbii române decât detașarea de clasici. Ordinea și așezarea versurilor în metri fără cusur, forța de sugestie, ingeniozitatea construcției rimelor, ineditul asocierilor între nume proprii, vorbe străine, arhaisme și chiar cuvinte care nu au fost scrise sau pronunțate vreodată, sunt atât de firești încât nu pot fi inspirate de maliție, ci de dragostea voluptuoasă pentru fertilitatea și expresivitatea limbii române, inclusiv în formele ei brute. Cu o dezinvoltură mozartiană, poetul trezește din somnul lor dintre galbenele file, iambii suitori, troheii, săltărețele dactile și le invită la balet.

Asemenea lui Arghezi care, din mucigaiuri și noroi, isca frumuseți și prețuri noi, Mircea Cărtărescu scoate din adâncurile poeziei române rădăcini uitate pe care leagă nobile altoiuri de modernitate. Nu mai vorbesc de expunerea pedantă de clișee și platitudini[9] din tiradele revoluționarilor levantini, care ar fi ridicole în împrejurări normale, dacă nu ar fi elevate prin spontaneitatea și savoarea pe care le capătă la atingerea baghetei poetului.

Poetul nu cântă aventurile personajelor sale din culise, ci se strecoară agil printre ele, ne dă explicații atemporale, se bagă în mulțime și îl trage și pe cititor de mânecă. Ironia și auto-ironia prezente la tot pasul sunt însoțite de zâmbet tandru, nu de detașarea flegmatică a poetului post-modern și intertextualist. Peste toate se simte magia fragilă și efemeră a oralității cu care aezii și trubadurii își tulburau ascultătorii și le înaripau imaginația.

Levantul este asemenea unui trunchi viguros pe care cresc împreună genurile epic, liric și dramatic, fără să se stânjenească unul pe altul. Este o cură de sănătate pentru poezie și o superbă consolare pentru aceia dintre noi pentru care imaginea poetică ideală este cea însoțită de disciplina formelor, rimelor și metrilor. Imi place să văd Levantul ca pe un semn discret, făcut cu coada ochiului, că abandonul formelor și dezlănțuirea informului, amorfului și diformului, pot târî după ele emoții, autentice sau contrafăcute, fără să însemne neapărat poezie.

Levantul oferă nenumărate prilejuri pentru exegeze savante și ermetice, dar este o operă populară și accesibilă, care ne poate încânta pe toți, chiar dacă nu ne leagă de poezie decât urmele șterse ale unor versuri ascultate sau învățate mecanic pe vremea școlii primare. Cum sunt eu, bunăoară! Este o joacă pentru oameni mari propusă de un scriitor mare.

Mircea Cărtărescu lasă în livada poeziei noastre un pom uriaș, la a cărui umbră răcoroasă ne putem tolăni să-i degustăm pe îndelete delicatesele[10]. Levantul este ambrozia cu care poetul a hrănit literatura română în speranța de a-i da tinerețe și nemurire, asemeni zeilor.

Levantul este unic și intraductibil.

Poftim de ia Premiul Nobel cu așa ceva!

© Petru Dumitriu


[1] Multe flori sunt dar puține rod în lume au să poarte*
Multe mărgăritărele sus pe ceriu ard departe
Multe sunt femei cu ochii neguratici și codați
Dar nici una nu-i mai dulce ca rumânca din Carpați.
* (Criticilor mei)

sau

Dar când nu am nici o carte și s-ascult cântări nu-mi vine
Mă cufund ca într-o mare de visări dulci și senine.*
* (Epigonii)

sau

Doar când zorii ca o geană dă lumină să arată
Preste sat păgânătatea e ca pleava vânturată
* (Scrisoarea a III-a)

[2]La Stambul, dă lemn dă cedru mii corăbii intră-n golf,
Clipere cu șase rânduri de cearceafuri „Tiger Rolf”,
„Royal Sword”, „The Proud Lily”, „Queen Victoria” i proci
Cu catarte și vergele pline de matrozi veloci.

sau

Nu e un lighean oceanul, nici Carpatul moșunoi
Nu-s inglez, rumân îmi spune și să mor rumân eu voi.
– But you speak perfectly English, zice grecul minunat.
– Well, I studied once at Cambridge, grăi junele bărbat.

[3] Dese ițe diplomatici să țes tainic, tunuri trage,
Goelete fac manevre, iar gazeturile rage.

[4] Pân-acoperă humérus, radius și cubitus
Și dân grotă ca dân pântec își croiește drum în sus.

sau

Câte-un șuier, câte-un răget te îndeamnă să treci Stixul,
Cum în „Cantafabuli” scoate (-n invocație) „Phoenix”-ul

[5] Ducul înțelept le fuse Dechebal, viteazul rigă,
Ci săraci și mândri era. Căprior cu mămăligă
De avea la cină, dachii era foarte mulțumiți.
(Am cercat cu-anacronismul cetitorii adormiți,
Căci adus fu cucuruzul în Evropa multe vacuri
Mai apoi, cum să vădește de citești în almanacuri)

[6] Dar tot ce clădea sireacul, noaptea se surpa, și iar
Ziua o lua da capo, istovire în zadar
Până ce-a-ngropat în peatră ticălosu-Apolodor
Pre soția sa ce-o plânse mai apoi cu-amar și dor

[7] MANOIL:  După ce-om da jos / Tiranul fălos, /
Cine a domniei / Şi a volniciei/
I-o gusta lichiorul ?
ECO:  Chiorul, chiorul, chiorul.

[8] Conjurați de chifteluțe și mărar cu hasmațuki
Țelina ce face s-arză ochii negri care țuchi-i

sau

El doar fum ca turba scoate, puturos și gros. Un porc
Ce nu are asemănare de la Frunze la Niu-Iorc.

[9] Arte și știinte nu sunt decât simple bagatele,
Mai folositoare iaste o păreche dă obiele
Decât tot ce scris-au vanii Diderot și D’Alembert.
Nu perpetuum mobile să visăm, ci falanster.

sau

Ah, pe junghiu! Și degrabă că tiranii încă râde
Conjurați de arvaniții cu a lor turbane hâde,
Încă mai jupoi țeranii, încă junele le smulge
Din a mumelor lor brațe, încă țara o mai mulge!

sau

Care crezi că tu le cugeți, dară ele-s cugetate
Dânainte de potopuri, dă fosili, dă coacervate.

[10] I-un parfum în tot Levantul de pastramă trufanda.

Acceleratorul de metafore

10 nov.

Se dedică,

cu admiraţie și respect,

cercetătorilor români de la CERN

care au contribuit la transcrierea

viselor privind nașterea lumii,

într-o pagină unică din istoria științei

Am motive să cred că puțini dintre noi, chiar și cei cu o capacitate mai mare de a-și imagina abstractul, au înțeles pe de-a-ntregul semnificația experimentelor din acceleratorul de la CERN. Mă rog, nu-i pun la socoteală pe fericiții săraci cu duhul care au tras, fără prea multă bătaie de cap, concluzia fermă că acolo se pregătea sfârșitul lumii.

De fapt, la CERN se visează facerea lumii. Fizicienii de-acolo operează cu concepte și teorii care mai întâi sunt imaginate. Iar nouă, pentru a înțelege ceea ce nu putem înțelege, ni se oferă metafore.

Noi recunoaștem doar materia pe care o vedem cu ochiul liber, asta-i situația! Ei au vizualizat concepte inaccesibile simțurilor și inteligenței comune. Pe care, după ce le-au imaginat, să străduiesc să le demonstreze existența.

Am învățat la școală că atomul este cel mai mic și mai mic și, asemenea salariilor, nu mai poate fi tăiat. Mai apoi am admis că atomii au nuclee, formate din protoni și neutroni, în jurul cărora orbitează electroni. Noroc că am terminat liceul la timp, pentru că deja chestia asta cu protonii şi neutronii care se învârt de capul lor în interiorul nostru ne depășea!

© CERN

Fizicienii particulelor au continuat să pătrundă tot mai adânc cu mintea în tainele materiei, imaginând invizibilii fotoni, fermioni, leptoni, gluoni, muoni și cu voia dvs., ultimii pe listă, bosoni.

După 48 de ani de cercetare, a venit și ziua în care bănuita existență a unuia dintre mititei – bosonul Higgs – a fost dovedită, grație acceleratorului de particule de la CERN.

Dar ce-a fost mai greu nu a trecut pentru că descoperirea trebuie explicată muritorilor de rând. Altfel, savanții cu premii Nobel la teșcherea ar vorbi singuri.

Metafora zidului spunea că materia este alcătuită din fermioni care sunt aidoma unor cărămizi. Iar bosonii sunt cei care îndeplinesc rolul de vectori sau mesageri și leagă cărămizile între ele precum un ciment.

Metafora zidului nu explica de ce particulele au masă. Acest neajuns avea să fie remediat prin ipoteza că orice spațiu este umplut cu un câmp, imaginat de Peter Higgs, așa cum între cei doi poli ai unui magnet sub formă de potcoavă se află un câmp magnetic. Particulele capătă masă de îndată ce interacționează cu câmpul lui Higgs.

Ideea câmpului lui Higgs a fost ilustrată cu metafora bazinului în care buretele scufundat capătă masă prin absorbția de apă.

Pentru bosonul Higgs s-a folosit și metafora zvonului: într-o încăpere cu invitați care o umplu în mod uniform cineva lansează un zvon. Invitații se apropie unii de alţii să-l asculte și, prin această asociere, formează mult dorita masă.

© CERN

Presa a preluat metafora „particula lui Dumnezeu” care sugerează importanţa bosonului pentru explicarea originii Universului, inspirată de o glumă a lui Leon Lederman dintr-o carte cu titlul: The God Particle: If the Universe is the Answer, What is the Question? Dar să nu credeți că Lederman a scris culegeri de anecdote. Nicidecum, a luat Premiul Nobel pentru fizică pentru demonstrarea dublei structuri a leptonilor și descoperirea unui ăla micu’ de tot, un neutrino de muon.

Cu acest neutrino precis că situația v-a scăpat de sub control, așa că vă reproduc o poză cu particulele și împărțirea sarcinilor în lumea lor minusculă.

© CERN

Toate acestea mă duc cu gândul la metafora (– ) minus infinitului. Fizicienii pleacă de la materia care se vede cu ochiul liber și ajung să facă demonstrații în subsolurile lui 10-18. Dar să nu uităm că cei care studiază minus infinitul particulelor sunt frați buni cu oamenii de știință care studiază cosmosul. Nu le este suficient să vadă soarele, luna, stelele și să se înfioare de frumusețea lor. Ei vor să ştie ce este dincolo de dincolo în spaţiul cosmic. Ne-au băgat în cap că galaxia noastră este doar una printre multe altele. Asta ar fi metafora (+) plus infinitului.

Și, culmea, cele două infinituri se înțeleg foarte bine unul cu altul. Astă vară astronauții navetei spațiale Endeavour au vizitat CERN unde s-a construit un spectometru magnetic, pe numele lui mic Alpha, pe care l-au transportat și cazat la ei acolo sus, într-o stație spațială. Nici nu s-a bucurat bine de peisajul celest, că Alpha a și detectat în infinitul de sus electroni cu energii superioare, neamuri cu electronii din infinitul de jos.

© CERN

Dragi cititori, dacă ați ajuns cu lectura până aici înseamnă că sunteți oameni cu resurse abundente de răbdare pe care vreun bosom nedescoperit încă vi le-a cimentat printre fermionii personali.

Și cei care au rezistat, dar și cei care nu au apucat finalul, sunt invitați să se destindă uitându-se la imagini. Arată mai bine decât multe dintre operele abstracte din muzeele de artă modernă.

Și, pentru că metaforele pot umaniza fizica nu doar prin forţa de sugestie a imaginii ci şi prin fiorul poeziei, dupa oboseala efortului intelectual la care ne-au supus gingaşele  particule, să revenim la liceu și să ne amintim un fragment din cea mai sublimă dintre toate metaforele cosmogonice pe care ni le-a lăsat vreodată un poet: bosonul Higgs avant la lettre în viziunea de acum 130 de ani, a lui Eminescu, din Scrisoarea I:

Dar deodat-un punct se mișcă… cel dintâi și singur. Iată-l
Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!…
Punctu-acela de mișcare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stăpânul fără margini peste marginile lumii…

 

Toate imaginile au fost folosite cu acordul expres și generos al CERN, în condițiile stabilite de organizație, căreia îi mulțumesc și pe această cale.

Petru Dumitriu