Tag Archives: Elveția

Moment poetic : enigme la frontiere

8 Iul

Frederik-BEEFTINK-1-150x150

 

Era o zi perfectă! Una dintre zilele acelea de vară – cititorii lui Coşbuc[i] vor înţelege – de genul priveam fără de ţintă-n sus, într-o sălbatică splendoare, vedeam Ceahlăul la Apus (…..) un uriaş cu fruntea-n soare! Doar că nu era Ceahlăul, ci Mont-Blanc; şi nu era la Apus, ci la Sud, cum va preciza sec Radio Erevan.

Mă aflam în Pays de Gex, în zona în care micuţul cioc al cantonului Geneva pătrunde în carnea mai trupeşei Franţe. Dar, fără îndoială, eram la ţară, şi aici Radio Erevan nu mai are ce să comenteze.

Ar fi trebuit să vă descriu, în cuvintele mele simple, limpezimea cerului şi prospeţimea câmpului. Sau chiar, cu oleacă de inspiraţie în plus, frăgezimea norului care încorona vârful Marelui Alb, unul dintre acei Altocumulus pufoşi, pe care credeam eu odinioară că se odihneşte Bunul Dumnezeu. Numai că, iarăşi – poate înţeleg şi britanicii ce înseamnă circulaţia liberă a serviciilor poetice în Europa – tot Coşbuc o spune mai bine, de parcă ar fi fost la faţa locului, un nor cu muntele vecin, plutea-ntr-acest imens senin şi n-avea aripi să mai zboare! [ii]

Adăugaţi la acest cadru deja înălţător, că pe traseul care m-a plimbat printre livezi, câmpuri cultivate[iii], vii şi păduri, şi m-a adus în faţa întâmplării pe care sunt pe cale să o povestesc, se afla o expoziţie de artă în plină natură[iv], cum mai fac câteodată francezii când nu sunt ocupaţi să bată la fotbal românii sau alte, altfel merituoase, naţii.

Nimic nu mai putea fi adăugat, gândeam eu însufleţit, în vreme ce privirile de farmec bete mi se delectau cu împrejurimile. Numai că nu epuizasem toate posibilităţile şi nici tot ce poate face libera circulaţie a persoanelor prin natură.

Pentru că între două exponate de artă la un colţ de pădure, iată, mări, că zăresc un grup de europeni, străini de loc la vorbă şi la port (fuste colorate şi lungi la femei, maieuri decolorate şi scurte la bărbaţi, cu scopul vădit de a lăsa să se reverse, nestingherite, burţile).

Pe de o parte a naturii, pătrunşi de farmecul spicelor care jucau în vânt, în lanul de grâu galben străjuit  de maci roşii erau feciori şi fete, care într-adevăr săltau largul lor veşmânt – aici ne despărţim de Coşbuc – dar nu ca să joace hora după un vesel cânt, ci ca să ofere drumeţilor ocazionali, curioşi sau mai degrabă nu, momentele lor intime de comunitate cu natura, de care oameni răi ne-au despărţit prin invenţia neîncăpătoarelor bude, vespasiene şi latrine. Cum ar spune, conceptual, un alt poet binevoitor, Virgiliu: naturalia non sunt turpia!

Pe cealaltă parte a naturii, mi se înfăţişa motivul de căpetenie al popasului bucolic în preajma căruia m-a adus fericita coincidenţă de a trece. Se săvârşea ritualul binecunoscut nouă de când Prometeu şi-a făcut apariţia printre legendele Olimpului: aprinderea focului pentru grătar. Un fel de-a spune grătar, pentru că ancestralul obicei se practica bio, direct pe iarbă, sub crengile copacilor, în primejdioasă, dar afectuoasă, apropiere de fratele codru. Vechiul obicei se îngemăna însă cu noul, întrucât pe foc erau rupţi şi aruncaţi paleţi noi-nouţi de brad, pe care nu ştiu de unde i-or fi putut cumpăra[v] turiştii cu pricina. Paleţii nu erau cea mai rea alegere având în vedere că exponatele din imediata proximitate a flăcărilor jucăuşe erau tot din lemn.

Am şters-o englezeşte (ca să folosesc o expresie aproape uitată până de curând), pătruns de încărcătura artistică şi ecologică a momentului, după ce mi-am înfrânt bărbăteşte curiozitatea de a verifica identitatea naţională şi etnică a purtătorilor valorilor europene la frontierele spaţiului Schengen. Măcar aşa, mai rezistă o mică enigmă într-o lume tot mai plină de certitudini. Şi tot enigmă rămâne dacă în focul aprins aveau să ardă pădurea toată, opera de artă sau doar carnea porcilor.

Vorba lui Lucian Blaga, altul dintre poeţii buni care ne scot din încurcătură când nu ne putem exprima mai frumos sentimentele: să nu strivim corola de minuni a lumii!

 

© Petru Dumitriu

_________________________________________________________________________________

[i] Ei, tata-mare mai citeşte Coşbuc, veţi sări cu gura pe mine cei mai aspri dintre dvs. Aşa o fi, dar n-o luaţi ad-literam, că ăsta e doar un text de blog, nu-i program politic ca să băgăm în el numai adevăruri indubitabile.

[ii] Îngăduiţi-mi să mai inspir o dată din el, ce Dumnezeu!, nu scriem o teză de doctorat şi, chiar dacă ar fi aşa, mai avem de copiat până la 80 de pagini!

[iii] Ei, lăsaţi domnilor, că ştiu de ce cârtiţi: nu lasă ăştia câmpuri necultivate! Am zis şi eu aşa, poate dăm vreo idee celor care vând şi cumpără câmpuri tocmai pentru a nu fi cultivate.

[iv] Cei care nu au mai vizitat de mult o expoziţie la câmp sunt invitaţii mei pe link-ul de mai jos. Intrarea liberă.

http://www.artencampagne.org/wordpress/?page_id=2730

[v] Că doar nu i-or fi furat din spatele magazinelor alimentare din riguroasa Elveţie, cum s-ar putea crede la prima vedere şi la a doua. E drept că se închid bietele alimente duminica, dar se lasă paleţii în libertate. Bine facem noi în România că ţinem magazinele deschise în week-end şi le păzim cu bodigarzi!  Că o dată te trezeşti că vine vreun grup de austrieci, care atât aşteaptă: să ne ia şi paleţii, după ce ne-au luat copacii din care s-au făcut!

Dacă ceasul nu-i stricat, nu-l tot da la reparat!

3 Iul

SAMSUNG DIGITAL CAMERA

Într-o epocă a revoluțiilor cu aromă de iasomie sau de portocale, ori dintr-astea mai noi, digitale, care încep cu software de twitter și facebook și continuă cu hardware de tancuri și mitraliere, poporul elvețian cel fericit[1] nu vrea în ruptul capului să facă și el o revoluție. Nici măcar prin vot. Ca să nu mai vorbim că dacă ar fi mai nervos, el nu ar avea nevoie de arme livrate cu vaporul. Unu: elvețienii nu au mare. Doi: ar putea scoate armele din dulapul din dormitor și încropi lesne cele trebuincioase pentru a răsturna regimul, a coborî steagurile în Bernă și a ridica altele.

Votul la elvețieni n-ar fi așa de greu cum crede lumea. Nu-i nevoie de găleți, de mici sau bere, nici de buletine de vot prêts-à-porter, gata ștampilate și completate unde se cuvine, ori de autobuze pentru călătorii scurte dar eficiente, de la o urnă la alta, pentru alegătorii mai entuziaști. Nici de morți tulburați din veșnicia adormirii pentru a participa la plebiscite al căror rezultat nu-i pe placul vreunei comisii de Barosani, dacă îmi permiteți acestă vorbă de mitocani. N-am găsit altă rimă!

Dar ei, nu și nu. Nu vor revoluție și pace! Nici atunci când politicieni cu peronul pe partea extrema dreaptă, care vor progresul cu orice preț, cheamă poporul să facă revoluție, fie și prin corespondență.

Revoluția pe care elvețienii trebuiau să o săvârșească fără violență era să să schimbe sistemul legislativ astfel încât să aleagă ei înșiși pe cei 7 membri ai Consiliului Federal (guvernul Confederației) în loc să lase Parlamentul să-i aleagă, ca până acum.  În aceste condiții, demne de un popor mai combatant, la 9 iunie 2013 elvețienii au fost chemați iar la plicuri (prima dată fiind în 1900 și a doua în 1942!) pe același subiect.

Cu alte cuvinte, pentru a treia oară în istoria invidiatului popor, calul a fost întrebat, cum s-ar spune, dacă vrea să mănânce ovăz, iar Grigore a fost îmbiat să bea aghiazmă. Ofertă irezistibilă, mai ceva decât cea cu creditele imobiliare în franci elvețieni, de pe vremea când economiile fraierilor duduiau.

Numai că poporul, pe cât de fericit pe atât de afurisit, a revăzut el talk-show-urile din 1900, pe cele din 1942 (când plictiseala era mare în cantoane, deoarece restul națiilor se băteau ca chioarele, iar bancherii elvețieni, săracii, se îndeletniceau cu ingrata sarcină de a avea grijă ca banii beligeranților să nu se împrăștie[2]) și a plesnit un categoric „NU”, cu o medie națională de 76,3%, dar atingând înălțimi de 82,0% pe la munte (ce-i drept că mai toate cantoanele au ieșire la munte).

Deci, dacă înțelegeți bine[3], alegătorilor li s-a spus: stimați concetățeni, mai faceți o pauză de la yoodle și luați fraților frâiele puterii în mână, nu lăsați Parlamentul să-și facă de cap! În îndărătnicia lui, poporul, suveranul, cum i se spune cu tandrețe în dialect politic elvețian, a înțeles că nu lui i se oferea mai multă putere, ci eventual celor șapte consilieri federali, care ar fi putut fi mai puternici și mai obraznici. Vorba ceea, “pe mine m-a ales norodul”, iară nu tagma jefuitorilor.

A mai cugetat suveranul că alegerea consilierilor federali se va transforma în competiție de fraze goale în locul celei de competențe, că miniștrii nu se vor mai gândi la dosarele din prezent ci la promisiunile de viitor, că își vor ascuți vorbele în loc să-și îngroașe faptele. Ba câțiva, mai răi de gură, au cârtit că guvernarea se va transforma într-o perpetuă campanie electorală, asa cum, chipurile, se întâmplă în părți mai puțin civilizate din dreapta Europei (cum te uiți spre Polul Nord).

Unii s-au gândit că abundența banilor de gargară electorală ar fi putut înlocui penuria de argumente. Alții au socotit că maniera de luare a deciziilor de către consilierii federali,  numită colegialitate[4], va fi înlocuită de scoaterea cuțitelor la televizor. Destui s-au temut că zicerea adevărurilor și prezicerea soluțiilor vor fi precupețite în schimbul campaniilor de comunicare, PR și altor baliverne din care fac unii bani grei. De la stat.

Și s-au mai gândit ei că mecanica votului popular care ar fi impus doar prin preponderența brută a numerelor ar fi afectat delicatele echilibre lingvistice, religioase și partinice, care țin împreună bătrânele cantoane,  atât de puțin simple, după vorbă, după port, aidoma ceasornicelor elvețiene ale caror sofisticate mecanisme le determină precizia.

Ca să vedeți ce prostii i-au trecut prin cap suveranului, în vreme ce i se puneau la dispoziție noi pârghii de putere. Pradă acestori temeri, zis și făcut, poporul a dat credit Parlamentului și a respins nurii sirenei populiste cărora puține neamuri neduse la referendumuri le-ar fi rezistat.

Dacă stau să mă gândesc bine (dar nu știu dacă merită!) ăștia ar fi fost în stare, Doamne iartă și păzește, să voteze împotrivă, dacă Elveția ar fi fost rugată frumos de un partener mai strategic să instaleze un scut anti-rachetă în comuna Dujoyeux. Noroc că nu s-a pus problema. De-aia nu-i bine să bagi în seama prostimea.

In general, contrar clișeelor boierului Moțoc, proștii nici măcar nu mai sunt așa de mulți. Nu ajung nici de-un cvorum.

© Petru Dumitriu


[1] “Elveția sau istoria unui popor fericit” este titlul unei cărți a lui Denis de Rougemont, autentic european prin vocație, nu prin apartenență la vreo instituție europeană. E drept, unii spun că poporul elvețian este o ficțiune, nu există ca atare. Dar pentru ca toate cantoanele să poarte un nume, li s-a spus Confederație care rezistă datorită mașinăriei fine a procesului de luare a deciziilor și a accesului la putere, comparabilă cu mecanismele ceasornicelor elvețiene.

[2] în ipoteza că unii dintre ei ar mai fi apucat ziua scadenței.

[3] Dacă nu, vă mai explic.

[4] Iertați-mă dragi cititori de limbă română, fără supărare, domniile voastre nu au cum să înțeleagă noțiunea de colegialitate, nu aveți de unde ști și unde vedea. Auzi la ei, colegialitatea este „principiul al cărui obiectiv este să limiteze puterile unui grup mic de persoane, acordându-se aceleași puteri tuturor membrilor săi”. Ia să nu mai vină elvețienii să ne dea lecții! Pe noi nu ne interesează chestiile astea!

Datoria publică: obiceiuri din bătrâni (I)

6 Dec

SAMSUNG DIGITAL CAMERA

Prima cauză a datoriei publice a fost purtarea războaielor. Cel puțin așa aflu din câteva istorioare bine povestite de o ziaristă elvețiană.[1] Orice asemănare cu realitatea este întâmplătoare.

Grecii figurează din nou ca fruntași în acest palmares, ca și la Jocurile Olimpice. Cum s-ar zice, primii în sport, primii la datorie.

De pildă, pe vremea războiului peloponeziac care s-a terminat, dar când eram noi la școală încă se mai vorbea de el, s-a întâmplat că Atena n-a mai avut acces la minele de argint de unde își extrăgea metalul prețios necesar tranzacțiilor legate de întreținerea lustrului armelor și moralului soldaților. Războiul risca să fie pierdut la masa verde, cum ar fi în prezent, când câte un club mai are fotbal, dar nu mai are bani decât pentru președinți.

Grecii erau atenți la sfatul intelectualilor agreați de putere cu privire la căile de acces la fonduri.[2]

Așa se face că Pericle decide să ia pe datorie, în beneficiul armatei, din patrimoniul sacrosanct de ofrande în aur și argint oferite zeiței Atena de drept-credincioșii săi din rândul societății civile. Urma ca, pe măsură ce adversarii învinși erau uciși și/sau jefuiți în numele nobilelor cauze care-i mânau în luptă, datoriile către zei să fie rambursate. Cum cugetă să facă Atena actuală cu FMI, cu deosebirea că nu mai poate să jefuiască decât pe proprii săi concetățeni.

Sensibili la nevoile financiare ale statului, grecii s-au descurcat. Mă întemeiez pe acest precedent istoric când am încredere că o vor scoate la capăt și în prezent, deși nu prea-i văd eu pornind la război împotriva spartanilor. Nu de alta, dar dacă am înțeles eu bine, au trecut în tabăra atenianului nostru Paleologu.[3]

Zeii, fiind primii creditori ai autorităților publice, probabil că din credința în Cei-de-sus se moștenește implacabila voință a băncilor de-a stoarce dobânzile și penalizările de la debitori prin orice mijloace de constrângere. Și când zic mijloace, vreau să cruț pudoarea cititorilor contemporani, dar mă gândesc la extreme, precum zvârlirea datornicilor la închisoare sau transformarea lor în sclavi ai creditorilor.

Slavă zeilor că între timp am făcut progrese, stimați clienți! Că nu-i văd eu pe greci stând în banca lor și muncind pe datorie la bănci germane.

Și, dacă punem deoparte, respectuos și cu admirație, datoria publică a Statelor Unite care întreține relații foarte intime cu cheltuielile militare, să mulțumim lui Dumnezeu că datoriile statului nu se mai trag doar din războaie.

Acum este momentul să constatăm cu modestia cuvenită, dar cu justificată mîndrie patriotică, meritul românilor, care aduc o contribuție prețioasă la înlocuirea războiului ca generator de datorie publică, cu modalități pașnice: jaful de la buget, privatizările frauduloase, contractele măsluite cu statul, licitațiile trișate și altele operațiuni non-violente care se ascund sfioase de emoțiile întâlnirilor cu justiția.

Sunt sigur că vreți să știți cum procedau italienii de dinaintea lui Berlusconi cu datoria publică, dar nu vreau să vă obosiți cu cititul excesiv pe ecran în timpul programului, așa că urmarea rămâne pe altă dată.

(Sfârșitul părții I)

Petru Dumitriu

[1] Sylvie Arsever, « Quand les Grecs empruntaient aux dieux », Le Temps , 23 juillet 2012.

[2] Cititorul perspicace va fi observat că la noi, la români, e tot așa, doar ordinea e puțin altfel: intelectualii atenți sunt sfătuiți să fie agreabili puterii dacă vor să aibă acces la fonduri.

[3] http://www.ziare.com/alegeri/alegeri-parlamentare-2012/alegeri-parlamentare-2012-paleologu-la-lansarea-candidaturilor-fiti-spartanii-mei-1202610