George Tzipoia: Tristeţea creatorului

Condiția artistului, adică raporturile sale cu societatea în care trăiește nu face îndeobște obiectul preocupărilor obștei, decât cu foarte puține excepții. A, desigur, dacă artiștii se leagă la căpăstrul unui atelaj politic, dacă se implică virulent în dispute publice, ei vor putea capta interesul gingaș al televiziunilor și prin intermediul acestora vor putea ajunge la sufletul generos al poporului consumator !

Bineînțeles, creațiile artistului ca atare vor fi invocate doar sumar, drept certificate de autoritate a opiniei politice, ele nu vor face însă obiectul unei atenții speciale, expresia artistică rămânând cu totul auxiliară. Ba dacă artistul face o reverență mai grațioasă spre un personaj de partid și de stat, atunci numaidecât creația sa va fi imediat călcată în picioare, dezonorată de către virtuoși de ocazie, și aruncată cu scârbă civică la pubelă. Unul-două extrase din operă, trase de păr și scoase din context, vreo aluzie vulgară la fizicul preopinentului sau câteva amintiri vagi din perioada de tristă amintire vor fi suficiente pentru a demonstra că omul nu este bun de nimic.

Și, totuși, arta este una dintre sferele activității umane în care românii au « îndeplinit » mai demult « standardele europene » și care, chiar și în zilele noastre iluminate de strălucirea micilor ecrane, ne-ar îngădui să nu ne mai fie rușine, la tot pasul, de sărăcia, necinstea și nespălarea cu care ne facem cunoscuți în tot mai puțin încăpătoarea Europă.

S-ar cuveni să nu mai ținem artiștii în umbra zidurilor indiferenței noastre, să nu-i lăsăm să fie triști. Pentru că de tristețea lor vom suferi mai devreme sau mai târziu și noi, ceilalți, lipsiți de harul creației.

Am avut norocul de a cunoaște un astfel de artist, înzestrat cu o deplină sănătate a talentului, dar care suferă de o incurabilă tristețe. Cititorule binevoitor, știu că azi România vibrează, cum de altfel o face în fiecare zi, la tensiunea înălțătoarelor gîlcevi politice, care ne fac viața mai bună și mai dreaptă ! Dar haideți să încercăm să aflăm ce gândește un astfel de artist despre el și despre noi.

George Tzipoia (Țipoia) este un artist român și european. Prin sânge și prin vocație. Pendulează între România, Elveția (unde s-a autoexilat în 1982) și Franța, unde își are templul de creație. A expus prima dată la București în 1955, copil fiind. Nu mă aflam atunci acolo, dar m-am nimerit, în schimb, în aprilie 2013, la expoziția sa de la Geneva, « Aripi si stele », fără pereche. Succesul expoziției, patronate de Consiliul Europei, avea să genereze un întreg ciclu, „Racines européennes”.

 

George Tzipoia crede că nu autorul trebuie să vorbească despre arta sa și că dacă privitorul dorește să afle mai multe nu are decât să-și caute singur răspunsurile. Asemenea unui mare poet român, trecut de curând în posteritate, care spunea că « universul este plin de răspunsuri care își așteaptă întrebările ». Și am aflat câteva. Le reproduc în cele ce urmează sub forma unui interviu, pe cât de real pe atât de imaginar.

 *

Întrebare: Se spune că frumusețea este în ochii privitorului. Dar artele frumoase îmbracă cele mai neașteptate forme de expresie, de la figurativul fidel creației divine până la abstractul extrem, vid de orice conținut. Biografii și criticii interpretează operele de artă în fel și chip, uneori îndepărtându-se mult de obiectul studiat și rătăcindu-ne în exerciții de autocontemplație și verbiaj. Nu credeți că noi, cei mulți și ignoranți, avem nevoie de explicații, ca să înțelegem mai bine ce privim?

George Tzipoia: In artele plastice nu se poate face literatură decât despre lucrările mediocre și mai cu seamă proaste. Capodoperele conțin în ele acea forță inegalabilă de exprimare care face inutil orice cuvânt, iar pe cel care se străduiește să le tălmăcească în cuvinte, îl arată incapabil de înțelegere, meschin și limitat deopotrivă.

Nu înțelegem (a se citi simțim) și nu aprofundăm decât prin reveniri succesive. Până la paroxism. Artele vizuale, aparent cele mai simple, sunt în realitate cele mai complexe din acest punct de vedere. Avem iluzia că știm totul, dar realitatea este contrariul. Niciodată nu vedem și nu știm suficient. Fiecare nouă privire dezvăluie o nouă descoperire.

Doresc ca pictura să fie o emanație a materiei, abstractă, egală în intensitate pe întreaga suprafață a pânzei, încărcată de sensuri și mesaje, care să conțină ființa în ceea ce are mai esențial, simbolică fără a avea nimic comun cu simbolismul clasic […]

Și totuși esențialul rezidă în ceea ce nu poate fi exprimat în cuvânt.

 

 

Întrebare: Poate, dar în afară de simțire, mai este nevoie de înțelegerea tehnicii folosite, a materialului, a contextului, a conexiunilor intelectuale. Artistul are nevoie de răsplata admirației, a recunoașterii. Nu ne ajută aceste elemente de cunoaștere la apropierea de obiectul de artă?

George Tzipoia: Pictăm cu forța echilibrului nostru interior. Aproape că pictura este ceea ce nu se vede.

Dincoace și dincolo de trăirea emoțională, de sentiment, nu există nimic important pentru om. Numai puțină materie, puțin praf care va fi spulberat în cele patru puncte cardinale.

Pentru cel care creează „o lume” în artă nu există răsplată. Dumnezeu însuși n-a fost recompensat pentru creația sa.

Între valoarea de piață și spiritualitatea unei opere este o imensă incompatibilitate. A vinde o operă este ca și cum ai vinde o rugăciune.

 

 

Întrebare: Criticul de artă André Aug. E. Balmer scria despre George Tzipoia în 1988: „Artistul traduce realitatea lumii pe care o percepe într-un simbolism rafinat în care sensul profund al viziunii alungă descurajanta prețiozitate și îi preferă o sinceritate golită de artificiu”. Constatarea pare oarecum ambiguă. Realitatea lumii sau realitatea artistului? Ce loc ocupă arta în viața oamenilor?

George Tzipoia: Arta care nu suportă confruntarea cu realitatea nu este o artă adevărată. Și totuși marea artă nu suportă confruntarea cu realitatea. Ea este o mare timidă, care preferă locul retras marii fericiri zgomotoase. Se sustrage celor mai aprige priviri și de aceea, ea este întotdeauna în căutarea unui Om.

Arta nu se adresează omului temporal. Arta este o privire dincolo de noi înșine, dincolo de timp. Viața exterioară nu este decât un pretext pentru sufletul artistului; esențialul pentru opera sa, creatorul îl găsește în el însuși. […]

Cel mai minunat lucru în artă este că nimeni nu te poate obliga să pictezi într-un anumit fel, că nimeni nu te poate forța să ai o anumită convingere și nu alta. Este minunat că ești foarte liber, atât de liber încât să ai amețeli din cauza marilor spații, este minunat că poți fi mereu altul, că nu ai de ce să te formalizezi, că poți deveni și ceea ce încă nu gândești, că într-un fel, poți face ca viitorul să fie de partea ta. Totul este minunat când ești în stare să vezi mai departe, mereu mai departe. Poate că arta este tocmai acest efort.

Ce loc ocupă arta în viața oamenilor? Niciunul. În această întrebare și în răspunsul său stă întreaga explicație a condiției artistului pe planeta Pământ.

 

Întrebare: In 1999, Pavel Șușară remarca în lucrările lui George Tzipoia „extrema codificare a imaginii, absența oricărui retorism, încărcătura spirituală a semnului și puritatea abstractă a culorilor”. Cum preferați să reprezentați această spiritualitate?

George Tzipoia: Vreau ca lucrările mele să nu „reprezinte” nimic. Ca în pânzele mele să nu se petreacă nimic. Nu știu de ce mă exaltă această idee. Urmăresc însă o anumită spiritualitate, care ține de structura mea lăuntrică, necunoscută mie. Cu fiecare lucrare am iluzia că mă cunosc mai bine, când, de fapt, mă afund în hățișuri necunoscute. O unică și inutilă aventură. Doresc totuși ca lucrarea să fie materie și spirit, deopotrivă. Aspră, inconciliantă, inimaginabilă mie însumi.

Artistul este ființa care trebuie să se apropie cel mai mult de Perfecțiune. Pentru el nu sunt teme de ilustrat. Singurătate și însingurare.

Întrebare: Arta lui George Tzipoia include numeroase simboluri religioase, cu precădere motivul crucii, de la expresia sa pur geometrică până la aceea a aripilor și zborului. Care este relația pictorului cu Dumnezeu?

George Tzipoia: Cred că pictorul (creatorul, în general) este mai aproape de Dumnezeu decât preotul. Contactul este direct, prin consubstanțializare, în momentul plăsmuirii materiei, adică în momentul creației. Harul și duhul nu ajung pentru contact. Creația este câteodată momentul când Dumnezeu se coboară prin om și se așterne în capodoperă. Atunci pictorul devine preotul, iar lucrarea devine icoana.

Pictorul, acest om al Domnului, puternic și însingurat, este ființa cea mai plăpândă și mai vulnerabilă. Catedralele lui se dărâmă în fiecare zi, la fiecare adiere de vânt, dar Dumnezeii la care se închină rămân veșnici, în pofida tuturor lucrurilor.

Întrebare: Însigurat? Vă retrageți, pentru actul creator, într-un turn de fildeș?

George Tzipoia: Viața mă expune, ca individ, ori eu simt nevoia să fiu la adăpost de privire indiscrete și de agitație, pentru a nu tulbura dialogul cu ceea ce am mai adânc în mine însumi, misterul materiei, spiritul său. Actul de creație este o stare de grație, negat și anihilat continuu în lumea de afară, zgomotoasă și superficială. Dușmanul cel mai crunt este viața exterioară. Artistul devine astfel, fără voia lui, un exilat interior.

Tragedia artistului constă în inutilitatea artei sale.

George Tzipoia merită nu doar privit, ci și citit. Mai are răspunsuri la întrebările domniilor voastre. Trebuie doar să le găsiți.[1]

Petru Dumitriu

__________________

[1] George Tzipoia, La porțile sacrului, Editura Uranus, 2009. Album de artă cu reproduceri și texte în limbile română, franceză și engleză.

Publicitate

Stela Vesa: Atingerea muzelor

© Stela Vesa

De 8 martie, m-am gîndit să  fac doamnelor și domnișoarelor educate și inteligente care îmi fac plăcerea să citească acest blog, adică tuturor, un dar. Un dar, chiar virtual fiind, de mai mare dragul: un buchet proaspăt de culori de la expoziția unei pictorițe, Stela Vesa, a cărei mitologie este populată predominant de femei elegante și rafinate.

© Stela Vesa

Artista româncă, descendentă din Matisse, Chagall și Picasso, dar care ni-l evocă și pe Ion Țuculescu din „Autoportret cu frunză”, sau pe Ștefan Luchian din „Două fete”, a fost invitată să expună 33 de tablouri la Palatul Națiunilor din Geneva, sub stelele Delegației permanente a Consiliului Europei, de Ziua internațională a femeii.

Expoziția va fi vernisată în timpul sesiunii Consiliului Drepturilor Omului și va fi deschisă până sfârșitul marelui areopag diplomatic, la 28 martie 2014. E mai curând o veste bună, nu-i așa?

© Stela Vesa

În intenția organizatorilor, avem de-a face nu doar cu un eveniment artistic, ci și cu unul politico-diplomatic. Expoziția se numește „Atingerea muzelor” (The Touch of Muses) și în afară de generozitatea regalului de culoare și senzația intensă a bucuriei de a trăi, mai are vocația de a pleda pentru ratificarea Convenției Consiliului Europei pentru combaterea violenței împotriva femeii.

Cum ar spune poporul, dacă ar fi consultat, nu prin plebiscit, ci printr-un proverb, pe o femeie să nu o atingi nici cu o floare! Lumea paradisiacă a Stelei Vesa miroase însă a flori și a fructe proaspete.

© Stela Vesa

Atingerea muzelor Stelei Vesa este eterică, parfumată, tonifiantă, dezirabilă. Făpturi de vis, ele își declamă feminitatea și frumusețea cu discreție, pudoare și sensibilitate.

În contrast cu violențele de limbă și atitudine ale societății contemporane, romantismul pe care îl degajă picturile Stelei Vesa poate părea exagerat, din altă lume. Parcă văd grimasele blazate ale voluntarilor din luptele cotidiene pentru triumful convingerilor politice personale și de gașcă, pentru care o privire feciorelnică asupra unei opere de artă poate trece drept act de frivolitate nedemn de impetuozitatea masculină a atacurilor la persoană.(1)

Și totuși, nădăjduiesc că o scăpare de romantism și o evadare vremelnică în universul oniric al muzelor doamnei Vesa nu va răni pe nimeni.

Da, recunosc, ele vin din altă lume.

© Stela Vesa

Imaginea de mai sus, o reprezentare alegorică a diversității, a egalității între tenuri, a aspirației utopice spre armonie interrasială, a fost aleasă pentru afișul evenimentului.

ONU și Consiliul Europei oferă comunității diplomatice din Geneva o explozie bine temperată de culori născute din penelul unui mare artist român, care va încălzi timp de trei săptămâni vestibulul auster al Palatului Națiunilor. Să ne bucurăm așadar și să mulțumim grațioaselor muze și creatoarei lor!

Inter arma silent musae, spuneau bunii noștri romani. Iată însă că, deși trăim în perpetuu zăngănit de arme, muzele nu vor să tacă.

La mulți ani, muzelor!

_____________

(1) Am fost impresionat zilele trecute de vitejia irepresibilă a unor comentatori din tranșeele online, care păreau a fi plecat deja pe front, deși războiul Crimeii nici nu începuse. Pui de lei, încercați adesea de profunde dubii metafizice dacă să ducă sau nu gunoiul la ghenă, nu au avut ezitări în a face tot depinde de alții pentru a readuce pacea la granițe.

Mihai Criste, pictor de metafore

 
Prezentul articol se vrea continuarea celui precedent.  Sau mai bine zis, articolul precedent trebuia să fie doar o introducere la cel de față. Nu-mi este clar nici mie. Oricum am lua-o, nu se recomandă persoanelor (de ambele sexe și de toate cele trei vârste) care pun tablouri pe foc.

Vi-l prezint pe Mihai Criste, un tânăr pictor suprarealist și supratalentat, care așteaptă nerăbdător să i se fure și lui tablouri din Kunsthaus Rotterdam, cu ocazia viitoare a unei binemeritate posterități. Intre timp, el trăiește și muncește din greu, la renovări de biserici. Dumnezeu, după cum s-a observat, dă (în cazul lui, talent, după cum spuneam), dar nu bagă valută în traistă.

Nici piața de artă nu iartă, de altfel. Cât sunt artiștii vii și naturali, piața așteaptă și ea. Doar post-mortem se înviorează, pe la licitații, pe bani grei. Capitaliști neoliberali cum suntem nu avem nimic împotrivă să se îmbogățească negustorii de artă lipsiți de har. Dar haideți, mult iubite și stimate popor, să ne apreciem talentele înainte de a fi arse în sobe sau spânzurate[1] prin muzee postume. Nu există nici o interdicție formală de a ne recunoaște valorile contemporane, nici chiar după alegerile parlamentare în timpul cărora toată lumea stă cu ochii pe ele.

Mihai Criste este mai cunoscut în străinătate decât în propria sa țară (gașcă, miră-te!). România se uită la televizor, nu mai are timp de cultură: scapă cine poate! O lipitoare[2] poate fi mai importantă pentru accesul individual la putere, decât ar putea fi un creator pentru accesul colectiv la respect. Iar puținele instituții a căror misie ar fi promovarea culturii se cutremură sub impactul ciocnirilor mai puțin civilizate dintre grupuri de interese politice sau de altă natură lucrativă, pentru acces la resurse.

Mihai Criste  nu a avut acces – ca să continuăm în aceeași linie semantică accesibilă – la o expoziție personală în Romania, deși filonul național suprarealist există și și-a pus odinioară amprenta asupra artei europene. Cum a fost, de exemplu, Victor Brauner, care tot în străinătate și-a expus ouăle.

 

© Mihai Criste

The Birth of Time 
L’œuvre fait des références cosmogoniques aux origines de l’univers.
L’œuf a la signification symbolique de la Genèse, mais aussi de l’horloge biologique.
La naissance du monde, la révélation du regard et l’idée que l’univers est né de l’œuf primordial
sont transfigurées par cette association d’éléments.
L’œuf suggère aussi la relation subtile entre le microcosme et le macrocosme:
en dépit des dimensions réduites, il est tout-connaissant et  clairvoyant.

 

Asa că prima expoziție personală a lui Mihai Criste, vă place, nu vă place, a dat Dumnezeu să se facă nu la micul Paris, ci la și mai mica Geneva (11 noiembrie – 13 decembrie 2013) sub flamurile Consiliul Europei, în ciclul “Rădăcini europene”.

© Mihai Criste

Mother nature
La signification écologique est associée à la théorie darwiniste,
dans une vision unitaire sur l’évolution des espèces et de la sélection naturelle,
illustrant la relation indestructible entre l’homme et la nature-génératrice de vie.
À côté de l’arbre-mère, le nid aux œufs suggère le renouvellement,
la renaissance, la cyclicité de la vie.

Mihai Criste nu a trebuit să scoată pașaportul ca să-și demonstreze europenitatea, care pune atât de multe probleme  românilor care își iau traista la spinare ca să muncească pe alte picioare de plai din raiul european al libertății de mișcare pe autostradă. Sau, cu voia dumneavoastră, ultimele pe listă, să cerșească sau să fure.

Expoziția de la Geneva, care evocă aniversarea apariției primului tom din capodopera lui Marcel Proust, este spirit european în stare pură. Viziunea suprarealistă a lui Mihai Criste este membră cu drepturi depline în arta cicălitoarei, dar râvnitei noastre Europe. Cei care au putut, au constatat acordurile încheiate cu marea pictură europeană (Dali, Magritte), ca și amestecul în treburile interne ale muzicii (Wagner, Mozart, Vivaldi). Mai mult, mesajul artistic este consonant cu teme majore de reflecție, printre care relația amoroasă dintre om și natură sau avatarurile timpului metafizic. Dar am vorbit cam mult și nu vreau să vă enervez.

De aceea, pentru copiii –  nici ei prea realiști – care vor fi lăsați să vină la mine pe blog, cred că bine ar fi să mai pun niște poze.

Reproduc (cerându-i iertare artistului pentru îndrăzneală) câteva dintre tablourile expuse la Geneva pentru a arăta (1) că nu mint, și (2) că Mihai Criste poate picta orice metaforă.

Iar pentru adulții cu doctoratul luat, plagiez un pic din discretele declarații de intenție ale artistului, care însă nu trebuie să împiedice zburdălnicia interpretărilor proprii.

Poftiți! Intrarea este gratuită!

Iar dacă mai vreți, n-aveți decât să-i faceți expoziție la București.

 © Mihai Criste

Song of the Sea (Flying Dutchman)
Les voiles du bateau contiennent des fragments de la partition
„Le Hollandais volant” de Richard Wagner,
créant un spectacle magique de la nature sous la baguette du chef d’orchestre de la mer.
La mer chante, mais elle peut aussi raconter des histoires que ses eaux ont connues.

© Mihai Criste

The Epilogue of Life (Testament)
Un épilogue tardif, un testament laissé à la vie elle-même.
La bougie acquiert les significations d’une plume
et la bougie brûlant suggère la condition de l’artiste après la mort.
Une reconnaissance posthume,  un sentiment vécu dans la conscience des ceux restés en vie,
un prolongement de sa propre vie.

 © Mihai Criste

Rien ne se perd, tout se transforme
Le processus de transformation du papillon est soumis aux autres règles,
ludiques, l’interactivité jouant un rôle important dans la transformation du végétal.
La perpétuation de la vie n’est pas seulement un effort de conservation,
mais aussi un processus de création.

© Mihai Criste

The Germination of Music
Un autre embrassement des sens: visuel, olfactif et auditif.
Le miracle ne vient pas seulement de l’odeur des fleurs,
mais aussi de la musicalité qu’elles génèrent.

© Mihai Criste

Le nauffrage du temps
L’œuvre relève la contradiction entre la liberté du volet la contrainte du temps qui nous enchaîne.

© Mihai Criste

Time puzzle
Le sujet de ce tableau est la mémoire affective.
Tout comme dans le roman „À la recherche du temps perdu” ,  le personnage principal, dans ce cas le vieillard,
est plongé dans la tentative de remémorer des moments, des séquences vécus dans le passé.
La mémoire affective prouve que tout oubli n’est qu’apparent et qu’il peut surgir comme une joie
reconstituée de fragments retrouvés, suggérés par les pièces de puzzle.
Mais paradoxalement, le vieillard n’étale pas la joie du jeu, mais plutôt la douleur du temps qui passe.

---

[1] Operele lor.

[2] De afișe electorale.

Interviu cu soldatul Švejk: reforma justiției.

Liliana Chiriac*: Peisaj urban, Praga

Pe soldatul Švejk l-am cunoscut când eram copil. Cum treaba asta se petrecea înainte de a ști ce-a fost Primul Război Mondial sau Imperiul Austro-Ungar, nu am rămas decât cu impresia că era un tip simpatic și veșnic bine dispus.

Numai că, de vara trecută, ca toată lumea bună, în frunte cu înțelepții noștri îndrumători Barroso și Reding, nici eu nu mai dorm ne-ntors, cum s-ar cuveni la experiența mea profesională. Pricina este grija mistuitoare a statului de drept, a reformei în justiție și mai ales a jenei generate de dojenile binemeritate ale comisarilor de la Bruxelles la adresa nepricepuților care votează cum îi taie capul de câte ori li se dă acces la cabină. Și tot cugetând la formulele cele mai plauzibile de reformare a justiției, mi-am adus aminte că bravul soldat Švejk s-a luptat și el odinioară cu sistemul ticăloșit.

Așa că, profitând de faptul că între timp am mai crescut probabil la minte și sigur în greutate, i-am cerut un interviu[i] privind marile teme pe care strică somnul popoarelor europene și supără pe șefii noștri comisari de la Bruxelles.

Evident că mi l-a dat, că doar nu dădea de la el.

Reporterul (adică eu): Domnule Švejk, în Ungaria Victor Orban vrea să pună călușul în gura presei libere, în Marea Britanie conservatorii vor să scrie textele celor de la BBC, în Rusia presa neprietenoasă pare că servește puterilor străine, iar în România președintele tot întreabă de o antenă de televizor pe care a pierdut-o vara trecută.  Credeți că riscăm revenirea statului polițienesc?

Švejk (adică el): Pentru ce, mă rog, avem poliție dacă nu să ne pedepsească pentru gurile noastre sparte? Când trăim vremuri atât de primejdioase, apoi nimeni nu trebuie să se mai mire că e dus la poliție. Fără disciplină se duce dracului totul. Locotenentul nostru Makovec[ii] ne spunea mereu: „Dacă n-ar fi disciplina, mă tâmpiților, v-ați cățăra ca maimuțele în copaci; milităria vă face oameni, idioților, neisprăviților”.

Reporterul: Bine, dar sunt oameni arestați din motive politice, sănatatea le este zdruncinată în condițiile suprapopulării locurilor de detenție. Nu este acesta un regres regretabil în protecția drepturilor omului?

Švejk: În ziua de azi arestul e floare la ureche. Nici tu spintecare, nici tu butuci, pat avem, masă avem, lavițe avem, nu ne înghesuim ca sardelele, ciorbă ni se dă, pâine ni se dă, latrina o avem colea, sub nas. În toate se vede progresul.

Reporterul: Unii spun că dosarele sunt întocmite superficial, de spoială, pentru a aiuri opinia publică.  Nu credeți că este foarte grav să ți se întocmească dosar, iar reputația să îți fie compromisă pentru toata viața?

Švejk: Ti-ai făcut o reputație proastă pentru toată viața pentru că pe lângă ceea ce o să se citească la gazetă, cunoscuții dumitale au să mai adauge și ei ceva. Așa se întâmplă întotdeauna, dar să nu-ți pese de asta. Oamenii cu reputație proastă sau știrbită sunt cel puțin de zece ori mai numeroși decât cei cu reputație bună. Asta-i nimica toată.

Reporterul: Dar nu credeți că demnitarii, procurorii și magistrații trebuie să răspundă pentru incompetență și lipsă de etică profesională?

Švejk: Eu cred că ar trebui să privim lucrurile cu mai multă îngăduință. Oricine poate și trebuie să greșească, în măsura în care se gândește mai mult la un lucru. Intr-o noapte pe când mă întorceam de la cârciumă s-a apropiat de mine un domn și m-a plesnit în cap cu o vână de bou; când m-a lungit la pământ, a îndreptat lanterna asupră-mi și a zis: „M-am înșelat, nu e ăsta.” Și s-a înfuriat așa de rău că greșise, încât mi-a mai croit una peste spinare. De aceea spun eu că oamenii sunt supuși greșelilor, fie ei învățați sau tâmpiți și fără carte. Chiar și miniștrii greșesc.

Reporterul: România a fost criticată de către raportorii ONU pentru tratamentul aplicat bolnavilor mintali de la Spitalul Poiana Mare. Ce părere aveți despre aceste barbarii?

Švejk: Zău dacă înțeleg de ce se supără nebunii când îi oprește acolo. Acolo poate omul să se tăvălească în pielea goală pe podea, să urle ca un șacal, să se înfurie și să muște. Dacă ar face una ca asta pe promenadă, s-ar cruci lumea; acolo, însă, e un lucru foarte firesc! E libertate cum n-au visat-o nici socialiștii. Era unul care striga în gura mare că e arhiepiscop; și ce credeți că făcea? Se ghiftuia! Unul a mers până acolo că se dădea drept sfinții Chiril și Metodiu, ca să-i dea porție dublă.

Reporterul: Supraîncărcarea cu dosare a judecătorilor poate duce la erori judiciare ireparabile. Nu este acest lucru suficient de grav ca toată lumea să-și dorească reforma în justiție?

Švejk: Când eram eu ostaș, ne pomeneam uneori cu jumătate din companie la arest. Și câți nevinovați n-au fost osândiți: și nu numai în armată, ci și la tribunalele civile. Imi amintesc cum, odată, a fost osândită o femeie pentru că își gâtuise gemenii abia născuți. Cu toate că s-a jurat că nu putea să sugrume gemeni, pe motiv că nu născuse decât o fetiță pe care a a gâtuit-o fără să-i pricinuiască nici o durere, tot pentru dublu asasinat a fost osândită.

Reporterul: Cum vedeți exodul spre Occident al infractorilor din Estul Europei. Sunteți de acord cu expulzarea lor necondiționată sau cu menținerea libertății de circulație?

Švejk: Când găina doarme, nu poți avea ouă proaspete … Și pungașii ăștia își au rostul lor. Dacă toți ar voi numai binele celorlalți, curând ar ajunge să se omoare între ei.

Reporterul (ușor descumpănit dacă avem în vedere că discuția o luase într-o direcție deloc anticipată): Mulțumesc, domnule Švejk, pentru curajul opiniilor dumneavoastră, pe care sper că vi-l apreciază și șefii.

Švejk: Nu merit nici o mulțumire. Am făcut așa cum trebuie să facă orice soldat când vede că superiorul n-are nimic în[iii] cap și că e puțin făcut. Soldatul trebuie să știe să-și prețuiască superiorul, în orice hal ar fi el, și în orice stare. [iv].

* * *

 P.S.: Recunosc că m-a cam tăvălit, omul. Eu aveam altă agendă. Unde am dat și unde a crăpat! Mare pișicher! Dacă Švejk ar fi intrat în politică, general cu patru stele ar fi fost la vremea asta și șef de partid! Poate chiar un strașnic comisar european! Da’ e bine și-așa!

* Liliana Chiriac este prezentă cu șase tablouri la expoziția organizată la Geneva de Delegația permanentă a Consiliului Europei, sub genericul „Peisajul urban în pictura europeană contemporană”, care va fi vernisată cu ocazia Zilei Europei.

---

[i] Interviu consemnat (unde altundeva?) la Praga, ilustrată în imaginea de mai sus.

[ii] In original, tot Makovec.

[iii] In original: “sub”.

[iv] Pentru autenticitatea celor spuse de reporter, garantez, desigur, eu. Pentru autenticitatea celor spuse de Švejk garantează traducătorul. Jean Grosu oferă o extraordinară traducere din cehă și cred că oricine ar încerca să încropească o altă traducere în româna de baltă contemporană ar comite o impietate intolerabilă și o crimă de lezmajestate. (Jaroslav Hašek, “Peripețiile bravului soldat Švejk în Războiul Mondial”, Traducere și note de Jean Grosu, Editura Adevărul Holding 2010).