Regele Carol al III-lea al României

Se dedică Dianei, de ziua ei

Așa cum ați luat aminte, distinși cititori, acest blog nu face politică. Cât despre știință, mai tachinăm, nu-i așa? În cele ce urmează despre știință este vorba, nu vă lăsați înșelați de aparențe.

Mai precis, am prioritate în a vă aduce la cunoștință o nouă descoperire a unui grup de cercetători britanici. Da, da, este vorba despre acel cunoscut grup de cercetători britanici care testează zilnic noi metode de a face lumea mai bună și mai de dreapta. Aproape nimic din ceea ce trebuie experimentat nu le scapă.

Așa se face că, într-o bună zi, au auzit că românii sunt puțin cam agitați și că nu sunt multumiți de șefi! În căutarea unei soluții, prin analogie cu căutarea de neveste și bărbați potriviți pe Internet prin programe și softuri de calculator, ei au compus un algoritm care să socotească ce conducător ar fi de dorit să o ia pe România de braț și s-o ducă la altar.

Nu intrăm în amănunte pentru că am fi depășiți de datele statistice, reperele istorice, sondajele, vorbirile și talk-show-urile pe care grupul de cercetători britanici le-a pus la bătaie prin calcule de regresiuni liniare, puncte de inflexiune, funcții exponențiale, ecuații trigonometrice, statistici inferențiale.

Trecem direct la rezultatul ieșit din calculator și acesta este Regele Carol al III-lea, cunoscut în prezent sub numele de Prințul Charles de Țara Galilor și fost soț al fostei Prințese Diana. În expunerea de motive a descoperirii lor, cercetătorii britanici dezvoltă argumente imbatabile.

Argumentul onomastic

România a mai avut doi regi Carol, și vorba ceea, cum ar fi spus primul dintre ei, aller guten Dinge sind drei.  I-a mers bine cu Karl, de ce să nu-și încerce șansa cu Charles, amândoi Carol pe românește. Poporul este obișnuit și are deja pregătit adjectivul carlist.

Argumentul profesional

Prințul Charles este foarte competent în funcția actuală de moștenitor al tronului Regatului Marii Britanii pe care o ocupă de 61 de ani. Este drept că meritele profesionale și experiența îl recomandă pentru avansare la actualul loc de muncă, dar cercetătorii britanici estimează că nu mai apucă. Titulara postului, să-i dea Dumnezeu sănătate și putere de conducere, se ține foarte bine și e musai să depășească recordul mondial de șezut pe tron al Reginei Victoria. Și nu ar fi păcat să se irosească talentul și pregătirea monarhică a Prințului Charles, viitor Carol, în așteptarea unui moment care ar putea să vină prea târziu, ca medaliile de merit pentru soldații americani căzuți la datorie în Afganistan?

Argumentul cartografic

Marii Britanii nu i-ar pica deloc rău asocierea la guvernarea țărișoarei noastre de la periferia Europei, fiind la rândul ei situată tot la marginea hărții. Pe ea o desparte de restul continentului Canalul Mânecii, pe România, zic cercetătorii britanici, autostrăzile.

Argumentul geografic

Regina mai guvernează peste vreo duzină de insule printre care Saint Lucia, Saint Vincent și Grenadines, Saint Kitts și Nevis, frumoase nimic de zis, cu plaje și nume de sfinți, dar așezate, în pofida numelor, pe unde și-a înțărcat dracul copiii, ca să ne exprimăm așa. Nu i-ar fi mai la îndemână să vină în concediu la băiat, la Neptun?

Argumentul scoțian

Mâine-poimâine, au cumpănit cercetătorii britanici, scoțienii nu vor avea altceva mai bun de făcut și vor vota despărțirea de Regatul până atunci Unit. Se pune întrebarea, ce vor face cu surplusul bugetar? Se știe din bancuri că scoțienii sunt cei mai zgârciți dintre europeni și este exclus să accepte un deficit. Cum românii erau cei mai cinstiți dintre traci, este aproape sigur că țara se va umple de investitori scoțieni, încurajați de Regele Carol, în prezent Prinț Charles, care se va strădui să fructifice cât mai mult din economiile acelora. Iar cimpoaie să le cânte la aeroport s-or mai găsi prin vreun muzeu de etnografie.

Argumentul politic

România nu-și va mai bate capul cu alegeri, cu referendumuri de demitere, nu se va mai certa, ca la ușa cortului, cu Curtea Constituțională. Pe deasupra, prințul vorbește mai bine engleza decât vorbesc românii româna la televizor. În fine, poporul va avea parte la Bruxelles de conversație adevărată, King’s Speech, slavă Domnului! Să mai îndrăznească Barroso să mai trimită liste și Sarkozy să mai ridice nasul pe sus când îi vorbește țara românească prin reprezentantul său!

Argumentul gastronomic

Pentru România ar fi mană cerească. Win-win situation! Britanicii vin cu prințul și cu prestigiul, ea vine cu vinul și mâncare de la țară. Rușii nu mai vin, pentru că au cumpărat deja pe Chelsea. Prințul Charles este ecologist, românii nu, dar verzi sunt. Îi place la țară, are casă acolo, cum au și politicienii noștri mai gospodari, știe și el acum ce este un mic și o ciorbă de burtă.

Argumentul strategic

Se face parțial și Axa la care se jinduiește de mult, deocamdată pe tronsonul București – Londra, cu haltă la Deveselu. România cucerește o nouă piață de desfacere pentru exporturile de romi, iar Marea Britanie una pentru cetățenii englezi care iubesc extrem de mult copiii, conform tradițiilor insulare confirmate și de BBC.

Argumentul dinastic

Prințul Carol, actualmente Charles, are băiat moștenitor la tron, pe ăla micu’, Prințul Haralambie, în prezent Harry. Sunt toți verișori de-ai treilea cu regele Mihai, așa că românii vor scăpă de grija viitorului și de stressul succesiunilor. Mă rog, cu excepția notabilă a prinților din viitoarea opoziție, Radu și Paul.

Argumentul infrastructural

Baza materială este disponibilă. Are nevoie doar de mici retușuri onomastice. Palatului Elisabeta i se va spune a II-a, Parcului Carol i se va spune al III-lea, Palatului Regal i se va spune tot așa.  Și românii își vor putea lua, în absența lui Nicolae Ceaușescu, revanșa istorică, plimbând-o regina Elisabeta a II-a în caleașcă, prin Piața Palatului și Piața Universității, pe la botul cailor de sub Carol I și Mihai Viteazul.

*  *  *

P.S. Parcă văd scena! Domniile voastre, nu? Nu știu dacă v-ați lăsat convinși, dar un lucru este cert: sunt dați dracului, cercetătorii ăștia britanici, pe toate le știu!

Cum Dumnezeu se face că nouă nu ne-a dat prin cap?

Publicitate

Datoria publică: obiceiuri din bătrâni (II)

În Evul Mediu regii purtau războaie după cum aveau poftă, sau cum ar spune astăzi analiști politici bine documentați, din considerente profund geostrategice și pentru rațiuni de stat imbatabile. Nimic de zis, mai ales că pentru asta nu investeau bunurile personale, ci făceau împrumuturi.

Nu mai departe, simpaticii noștri florentini își datorează în principal prosperitatea din vremurile lor bune priceperii în a stoarce dobânzi de la monarhiile combatante. Dar asta se întâmpla înainte de a-l chema pe Mutu să le bată mingea de fotbal și barurile de noapte. Numai că la un moment dat, unul dintre debitori, regele Angliei, Eduard al III-lea, tocmai când să-și plătească ratele la bancă, se răzgândește. De tot. Negustorii de parale din Florența și Veneția iau măsuri ca abuzurile de putere să nu le mai producă pierderi.

Așa se face că inițiază un monte (munte) adică o acumulare de datorii pe care autoritățile recunosc că nu le pot rambursa pe moment în numerar, a cărui cantitate, pe vremea aceea, nu putea depăși echivalentul în metale prețioase.

Acum, să facem o pauză să ne tragem sufletul, deschizând o paranteză. Cum adică să acoperi cu aur sau argint banii puși în circulație? Curată tiranie! Păi, nu-i mai bine în zilele voastre? Au nevoie Statele Unite de resurse pentru sejururi de lungă durată în Irak și Afganistan, cu toate echipamentele militare necesare tranșării unor eventuale neînțelegeri cu baștinașii?  Tipăresc bancnote verzi. Directorul Federal Reserve face declarații sibilinice care produc senzații tari academicienilor de pe Wall Street, iar datoria publică rămâne veșnic în topul subiectelor de confruntare electorală, în care doar purtătorii de cuvinte se schimbă, nu și cuvintele purtate. În vremea asta, tiparnița, obiect vânjos, din popor, cu mare productivitate, bate dolari după dolari, pe care restul lumii își vinde efortul și marfa.

Dar să revenim la datoriile consolidate ale rudelor noastre latine, venețiene și florentine. Li se punea o dobândă, inferioară celei operate pe “piața liberă”, în care deținătorii de titluri de creanțe aveau dreptul să le revândă. Primul monte este înființat de falnica și umeda Veneție în 1262 și trăiește până la adânci bătrânețe, când trebuie să-și adauge prenumele de Vecchio, ca să faca loc mai junilor Monte Nuovo în 1482 și Monte Nuovissimo în 1509. Monti după monti, treaba a mers de minune doar că nu chiar pentru toata lumea.

Pentru că, dacă înțelegem bine, cei care munceau și produceau valori nu erau neapărat și beneficiari ai fructelor tranzacțiilor de titluri. Imprumuturile publice erau ocazionate de conflicte care nu întotdeauna aduceau câștigurile așteptate, iar impozitele percepute erau supte cu vigoare de dobânzi. De multe ori, toți cetățenii erau forțați să împrumute autoritățile cu bani reali obținuți prin muncă. În timp au rezistat numai cei avuți, care puteau vehicula sume mari. Bogățiile s-au acumulat spre vârful piramidei, iar cei mici și-au dat duhul.

Nu-i vorbă că săracilor li s-a făcut și lor un monte, să guste și ei din plăcerile creditului,  Monte di pietà, primul atestat documentar fiind la Perugia.

Incă o pauză, vă rog, veți fi obosit de atâta contabilitate! Buni creștini ce suntem, trebuie să recunoaștem că măcar o parte din bogăție a fost bine folosită. Dacă toți guelfii și ghibelinii, care erau și ei tot un fel de alianțe politice ar fi trăit din munca lor, ar mai fi avut ei cu ce să finanțeze picturi, sculpturi, palate și grădini? Iar noi, dacă ne-am crampona doar de muntele de pietate, ce-am mai vedea acum prin muzee și albume? A propos, te pomenești că videnii, chilimanii și hrebelinii noștri ne pregătesc surprize asemănătoare, dar n-avem noi răbdare să așteptăm șapte sute de ani! Măcar Becali e corect și ne oferă deja propria sa posteritate pe zidurile bisericilor kitsch.

În loc de epilog, ca să întăresc dispoziția optimistă în care cu siguranță vă aflați cu gândul la reușitele în afaceri ale compatrioților noștri amintiți, vă întreb: nu este oare șăgalnic surâsul destinului care i-a pus pe Mario Monti și Mario Draghi, draghii de ei, să se ocupe de rezolvarea crizelor datoriilor publice?

Sau vreți să insinuați că cei doi generali poartă în raniță bastoanele de mareșal și caietele de sarcini oferite ca amintire de Goldman Sachs, maeștri absoluți ai ingineriilor financiare, ingrați părinți care se fac că nu-și recunosc fiica pe care restul lumii o cunoaște, pe numele ei mic, Criza?

Petru Dumitriu