Tag Archives: Adrian Păunescu

Meditații asupra fricii

6 apr.



Ce lucru mare e prudența!
Ce importantă e experiența!
Medita un șoarece.
Și-l înțeleg, deoarece
Întreaga morală asupra fricii
O făcea din burta pisicii.

Aurel Baranga

Precum șoarecele din fabulă, în burta imobilului în care m-am ascuns, meditez și eu, în lipsa unei ocupații mai folositoare în duminica asta, în toate celelalte privințe agreabilă, daca n-ar fi fost molima. Aș fi putut să ies să plimb un câine pentru modestele, dar constantele lui trebuințe mai puțin metafizice, recunoscute ca stări de urgență. Dar nu am câine. Ce bine mi-ar fi prins unul și libertatea de expresie pe care o procură!


“ Les hommes redoutent jusqu’à l’air qu’ils respirent.
Ils ont peur des défunts, des vivants et d’eux-mêmes…”
(Mărturie a unui călugăr portughez
despre epidemia de ciumă de la Marsilia, din 1720)


Meditând așa, cu insuficientele mele puteri, m-a dus gândul la cartea istoricului francez Jean Delumeau, La peur en Occident, XIVe – XVIIIe siècles, tradusă și în limba română în 1986[i]. Când am răsfoit-o atunci, am făcut-o cu oarecare detașare. Deh, frica era la ei acolo, în Occident. Noi ne dezbăraserăm, chipurile, de ignoranța și spaimele medievale. Avansam, imperceptibil ce-i drept, spre viitorul luminos al omenirii.

Acum, că am ajuns în viitor și ne-am mutat cu totul în Occident, avem și noi dreptul să ne speriem de boală ca orice european în cuget și-n simțiri.

Vorbea Delumeau de o “frică fără vârstă, frica eternă, care este proprie numai omului”, pentru că, spre deosebire de animale, omul “își anticipează moartea”. Ca prostul!

Da, oamenii se temeau și de aerul pe care îl respirau. Le era frică de morți, de vii și de ei înșiși. Vi se pare ceva cunoscut? Nu cumva, în secolul XXI, trăim groaza molimei, la fel ca în Evul mediu? Aceleași angoase surde, egoisme absurde, suspiciuni și stigmatizări iraționale! Același apetit pentru zvonuri și profeți iresponsabili!


Și vine primăvara ca o boare,
un fel de ciumă și vărsat de verde,
care ne amețește și ne pierde,
care ne culcă și apoi ne scoală.

Adrian Păunescu

Mă uit la primăvara ostentativă din jur, care nu pare a se sinchisi de coronavirus și îmi face în ciudă. E o hărmălaie de păsări de parcă ar fi fost convocate la concertul în luncă al lui Alecsandri! Văd unele pe care nu le-am mai văzut vreodată pe-aici și nu le știu pe nume, altfel decât la grămadă, din versurile poetului: “mierle vii, șuierătoare, cucul plin de îngâmfare, gaița ce imitează orice sunete bizare, stigleți, presuri, măcălendri ce prin tufe se alungă, și duioase turturele cu dor mult, cu jale lungă” etc. Aș putea jura că sunt tot cele din poeziile copilăriei. Pasămite, naturii nu îi este frică de virus. Doar de oameni, cea mai agresivă dintre speciile pe care ea însăși le-a creat!

Mama natură, ea, rămâne impasibilă la teroarea impusă de invizibilul virus, pe care ni-l arată totuși ecranele ca fiind bine conturat și frumos colorat. Rămâne ca armatele și grănicerii să țină calea arătosului ucigaș.

Tot ce definim astăzi drept imoral
a fost considerat cândva, undeva, moral.

Friedrich Nietzsche

Până la vremea molimei, am crezut și eu că noi suntem chemați să salvăm planeta, care așteaptă disperată ajutorul nostru pentru a supraviețui, în loc să îi ridicăm temperatura și să îi spurcăm aerul. Încep să înțeleg că natura se va descurca și fără noi, cum de altfel a mai făcut-o timp de milioane de ani înainte de apariția noastră.

Noi, nu ea, suntem creaturile amenințate de dispariție pentru a fi înlocuite de o specie mai bună și mai dreaptă. Natura va supraviețui catastrofelor pe care le vom provoca. Maimuțele însă, cu tot respectul, ar trebui să rămână în copaci, ca nu cumva să ajungem la același deznodămant.

 

Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici,

Facem pe pământul nostru muşunoaie de furnici;

Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi

Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi;

Mihai Eminescu

Acum că ne-am luat o pauză în evoluție, poate vom găsi și un vaccin împotriva epidemiei de aroganță de care suferim de mult mai multă vreme.

Știam tot! Știam cum s-a creat Universul, ce mânca omul de Neanderthal, cum se intră în găurile negre din Cosmos, ce face Dumnezeu când nu are timp de noi.

Făceam tot! Excursii pe Marte, inteligență artificială, rachete intercontinentale, războiul stelelor, depozite de deșeuri spatiale pe orbitele geostaționare, drone, mașini fără șoferi și nici pasageri, copii în eprubetă!

Un delir tehnologic și o goană nebună spre nevoi pe care nu le avem. Nimeni nu era mai tare ca noi în Universul fără margini care încapea în degetul nostru cel mic cu care batem telefonul! Doar că a venit virusul ăsta obraznic să ne umple de un ridicol rușinos, dacă nu ar fi tragic.

Unde sunt acum toți corifeii triumfului rasei umane? Putem distruge întreaga faună planetară, de la albine la păsări cântătoare, de la arici la elefanți, de la protozoare la balene, dar avem probleme cu un mărunțel de microb, căruia nu-i putem veni de hac nici cu scutul de la Deveselu!

Dușmanul cel mic ne dă o lecție pe care nu ar trebui s-o uităm când ne vom recăpăta o parte din libertate și ne vom fi uitat frica. Măcar atâta minte să avem la urmă, cât șoarecele lui Aurel Baranga.

© Petru Dumitriu


[i] Jean Delumeau, Frica în Occident (secolele XIV-XVIII). O cetate asediată. Editura Meridiane, colecția Biblioteca de artă, București 1986.

România intelectualilor: fragmente de imagine

9 apr.

tzipoia-blog-21                                     tzipoia-blog-11

Dacă vă întreb așa pe nepusă masă, care este definiția intelectualului român, înclin să cred că nu mă pot aștepta la un răspuns precis. Unul care citește mult? Unul care scrie mult? Unul care cugetă mult? Unul care pune întrebări multe și oferă răspunsuri puține? Unul care are diplomă de studii superioare? E musai ca diploma să fie de la stat sau și la private se produc intelectuali? Trebuie să fie absolvenți de umanioare sau sunt buni și inginerii? Să aibă doctorat sau e bun și-un plagiat?

Păi vedeți că nu știți! Intelectualul ca și mâncatul, nu este așa de simplu cum crede lumea!

Nici eu am o părere limpede. Conform legilor lui Murphy, ediție revăzută și adăugită de mine, oricât de bună ți s-ar părea părerea inițială, ea se va dovedi în cele din urmă greșită.

Ceea ce știm este că vorbele și gândurile intelectualilor cântăresc mai greu decât trupurile lor. Mai ales dacă este vorba de formarea și deformarea imaginii țării. În lume, că acasă, deși toți suntem experți, e vai de capul ei!

Subiectul ne depășește prin mărimea lui raportată la micimea mijloacelor noastre, deci vom lucra cu fragmente. De la noi mai puțin, de la Dumnezeu mai mult.

Aripile și stelele lui George Tzipoia

Imaginile din antreu sunt ipostaze ale superbei creativități a lui George Tzipoia, artist plastic născut și format în România, stabilit ulterior în Elveția. Când și-a conturat ideea unei expoziții a asociat-o cu dorința de „a face ceva pentru România”, George Tzipoia a vrut să facă o expoziție prin care să-și afirme identitatea națională și europeană, ca și apartenența la cultura universală, exprimate prin simbolurile și esențele subtile ale artei sale.

George Tzipoia a fost refugiat politic, dar nu găsește de cuviință să-i reproșeze României trecutul sau prezentul ei. Cunoaște furtunile din paharele de apă ale politicii interne, dar nu-l interesează cine conduce institutul X sau ministerul Y. Ne privește de la înălțimea artei sale, fără să se uite chiorâș la țara mumă. Dimpotrivă, se gândește cu recunoștință la ea și îi dedică talentul. Pentagoanele hieratice ale lui George Tzipoia comunică, fără intermediar, cu o spiritualitate superioară, dar ofranda este adusă țării, căreia nu-i cere nimic în schimb.

Drumețule care treci prin Geneva la vremea expoziției „Aripi și stelele” nu ezita și intră fără sfială, că n-ai să dai la nimeni socoteală.

RACINES EUROPEENNES AFFICHE

Nu asteptați posteritatea! Artiștii mari trebuie apreciați și de contemporani, nu doar de negustorii cinici care le vor trafica mai târziu numele și operele.

Ai Salon de carte, ai parte…

…de proteste și resentimente. Oricât de amețiți ați fi de venirea primăverii, veți fi auzit de Salonul de carte de la Paris și de imaginea României reflectată prin literatură. A fost frumos! Cărturarii s-au bucurat mult de tot, dar unii nu au scăpat ocazia să-și exporte ranchiunele personale în Franța bine voitoare de rom(ân)i. Să fie oare adevărați intelectuali doar cei ai lui P care negreșit trebuie să-i injure pe cei ai lui M cu orice ocazie, dar mai apăsat cu ocazia Salonului? Discreția, detașarea, înțelepciunea cu care oamenii de spirit ar trebuie să se ridice deasupra coteriilor și meschinăriilor, să fie doar ficțiune literară?

Cum toată Europa stătea, ca de obicei, cu ochii ațintiți asupra noastră, se înțelege că mica demonstrație a unora împotriva altora a ridicat binișor vizibilitatea României nerecunoscătoare. Numai că de acolo de sus i-a dat drumul să cadă! Păcat că forțele de ordine nu au tras puțin, în aer, ca să prindem și un breaking news pe France 24. Așa că trebuie să ne mulțumim cu trei ecouri în Le Temps, cotidian elvețian de limbă franceză.

Cărțile lui Eugen Uricaru sunt bune, nu au nimic la dosar

Isabelle Ruf scrie o cronică la romanul lui Eugen Uricaru La Soumission (Supunerea), o recenzie obișnuită de carte, binevoitoare, interesantă și care invită la lectură.

Cine este Isabell Ruf? Cu siguranță, nu este intelectuală. Cum adică, pe ce mă bazez? Păi nu-l acuză cu nimic pe Eugen Uricaru și nu insinuează că ar avea ceva nevrednic la dosarul de cadre, cum s-ar cuveni să facă un adevărat intelectual ca să demoleze opera altuia.

În plus, face o trecere admirativă în revistă a tuturor scriitorilor români de expresie franceză, de la Panait Istrati și până la Dumitru Țepeneag, sugerând apartenența României la spațiul spiritual european. Ale cărui frontiere literatura le trece și fără viză Schengen[1].

Un inginer român care conduce un autobuz în cantonul Vaud poate fi scriitor de mare succes?

Despre Marius Daniel Popescu, un alt invitat al Salonului de carte, pavilionul României, scrie Nicolas Dufour. Ați auzit de Marius Daniel Popescu? Păi nu, de unde să auziți! Este un român stabilit la Lausanne, care a cunoscut un succes fulgurant prin romanele lui scrise în franceză. Este atât de apreciat în cantonul de adopție, încât tot mai des i se omite originea română și este numit écrivain vaudois[2]. Și nici măcar nu este intelectual, dacă ne gândim bine. Cu diploma de silvicultor din România exersează profesia de șofer de autobuz în Elveția, scrie romane, este abonat la premii literare și a creat o publicație de specialitate. Oare se compară  cu doamna aceea cu studii la Stanford care a fost vreo trei ore ministru al educației?

Pentru N. Manea, româna este „limba călăilor”

Nu vă pripiți cu concluziile! În viață nu le putem avea pe toate. În același Le Temps, N. Manea dă un interviu legat de apariția în limba franceză a cărții sale La Cinquième impossibilité, expusă și ea la Salon. În interviu, înainte de a se urca pe soclu, pătruns de emoția participării la un eveniment literar, N. Manea începe prin a trage câteva scatoalce politice premierului. Și ca să fie clar despre ce premier este vorba (N. Manea trăiește în SUA care se descurcă fără)  precizează că este cel „al unei țări unde domnesc demagogia și corupția”.

Ați ghicit țara din prima? Bravo ! Știam eu că numai lume isteață frecventează acest blog.

N. Manea observă înțelept că scriitorii durează mai mult decat primii miniștri[3] și admite ritos că este de datoria breslei din care face parte să îmbunătățească imaginea degradată a României. In chip de exemplu, remarcă noua generație de scriitori, după el „foarte dotați în abordarea religiei și sexului[4]”, dând a înțelege că și vechea generație a fost dusă la biserică și a facut sex, dar într-o formă mai „codată”, din cauza frigidei cenzuri. Și ca să înalțe și mai sus imaginea României, îl parafrazează pe Paul Celan care a spus că patria poetului este limba în care scrie. Nu se lasă mai prejos admițând că – „nu are ce să faca”[5]  – dar patria lui este limba română. Cu o lămurire suplimentară, nu și necesară, chiar puțin bizară: „pentru mine, româna este limba călăilor, cea a fasciștilor antisemiți de la Garda de Fier”.

Mărturisesc că nu am înțeles prea bine, ceea mi se pare normal, nefiind intelectual.

Ca să nu mai vorbim că e primăvară! Vorba poetului Adrian Păunescu: „Și vine primăvara să ne ierte, / Că în uitarea noastră triumfală,/De un mileniu n-am mai fost la școală/ Și toate ce le știm ne sunt incerte”.

© Petru Dumitriu


[1] Asta e de la mine, dar trebuie să zic și eu ceva, că doar semnez blogul!

[2] Imi pare rău, nu o fac pe deșteptul, dar nu știu să traduc « vaudois » în limba română !

[3] Ce-i drept, a avut gura aurită. Dumnezeu s-o ierte pe Margaret Thatcher !

[4] Acum, fie vorba între noi, aici la subsol, că sus mi-a fost rușine să-l contrazic pe maestru: cel mai bine tratează sexul filmele porno si medicii ginecologi.

[5] “Je n’y peux rien”, în original.

Cine mai e pe lume sănătos ?

7 mart.

SAMSUNG DIGITAL CAMERA

Chiar așa bine educați și informați cum sunteți, am vaga bănuială că totuși v-a scăpat o știre importantă[i] privind declinul cumințeniei: s-ar părea că tot mai mulți nebuni umblă liberi!

Sigur, poate că veți fi observat acest lucru cu ochiul liber, dar noi avem o abordare – din nou – științifică, nu judecăm după ureche ca în politică și talk-show-uri. Că doar n-am înebunit cu toții!

De data asta nu este vorba de clasicii cercetători britanici, ci de Asociația Americană de Psihiatrie. Trebuie să prezumăm din start că membrii acestei asociații sunt sănătoși la cap. Au cercetat ei ce-au cercetat și au decis că este păcat ca numărul țicniților să rămână constant, în vreme ce populația lumii crește în proporții maltusiene, determinate de calitatea tot mai bună a filmelor erotice.

Așa că, în viitorul program de guvernare al psihiatrilor americani, numitul DSM-5[ii], care va apărea în mai anul acesta, numărul celor considerați că au luat-o razna va crește cu mai multe milioane, dupa cum am aflat. Este de așteptat ca această clasificare să fie îmbrătișată de toată lumea, așa cum s-a procedat și în cazul altor produse foarte cunoscute provenind de peste ocean (porumb, sifilis, cartofi, drone, roșii, trupe de ocupație și alte minunății).

Cine fără de grijă-n zori se scoală?

La auzul acestei vești am putea încerca, pe bună dreptate, un sentiment de neliniște. Dar eu zic că, în principiu, nu ar strica puțină orânduială în modul în care ne vom adresa semenilor, într-un viitor al omenirii luminos dar apropiat, cu gingașele calificative de scrântiți, zăluzi, capii, bezmetici, smintiți, țăcăniți și altele asemenea. De ce să nu-i credem pe medicii care ne împart frumos, pe criterii științifice, ca pe oameni de treabă, dar care:

a)      și-au pierdut mințile de tot;

b)      nu sunt în toate mințile, dar orișicât le-au mai rămas câteva;

c)      doar o fac pe nebunii (mai enervanți decât toți ceilalți la un loc, trebuie să recunoaștem).

P.S. Se înțelege că noi, cei de față, suntem excluși.

În acest veac de sus și până jos,

Nu-i vorbă însă, dracul nu face mănăstiri. Se pare că practicii practicieni ai psihiatriei înmulțesc numărul de deranjați mintal nu neapărat pe bază de frequently asked questions (de genul: ce mai faci, măi Napoleon?). Pur și simplu, distinșii psihiatri americani vor introduce în listele lor mai mulți actuali sănătoși pe post de viitori bolnavi și vor întoarce din condei unele definiții, astfel încât tulburările să-și deschidă larg porțile la cât mai mult popor.

Gurile rele, care se opun progresului, obiectează că, de fapt, prin umflarea cu pompa terminologică a tulburărilor se extind piețele de desfacere ale serviciilor psihiatrice și medicamentelor de specialitate, deja excesiv de abundente. Modificarea definiției unor tulburări servește, cu discreție și comision, campanii de marketing ale industriilor farmaceutice, spune un cârtitor. Autorizarea publicității pentru parșivele medicamente, spune alt cârtitor, sporește artificial pofta de cumpărare de calmante.

Un mic detaliu însoțitor, în SUA piața neurolepticelor bate spre 16 miliarde dolari pe an, iar cea a antidepresivelor trece de 11 miliarde de dolari. Dai un ban, dar stai în față la farmacii. Ce, te pui cu nebunii?

Lumea se-mparte-doctori și în boală. [iii]

În fine, cârtitorii constată că lărgirea cercului de oameni etichetați de DSM-5 drept zănateci va duce la “medicalizarea” stresului, grijilor și decepțiilor. Chiar dacă Dumnezeu nu ne va lua toate mințile, farmaciile ne vor lua toți banii cheltuiți la nervi.

DSM-5 va fi o profeție care se împlinește singură. Cu alte cuvinte, tipii care până în mai 2013 erau doar mai supărați, fiecare cu păsărica lui, după data fatidică a punerii în vânzare a noului catalog de deranjamente, vor figura în statistici ca având nevoie de reparații la mansardă.

Loviturilor pecuniare li se va adăuga stigmatizarea care va rânji perfidă în spatele diagnosticului. In chip de mângâiere, totuși, la lansarea manualului va participa nimeni altul decât Bill Clinton.

Ce-o căuta el acolo, că psihiatru nu-i, dus cu pluta nu-i și nici Monica Lewinski nu-i? Eu unul simt deja o vâjâială la scăfârlie.

Are careva o pastilă la îndemână?

© Petru Dumitriu


[i] Lucia Sillig, Bataille aux frontières de la santé mentale, Le Temps, 20 novembre 2012.

[ii] Dignostic and Statistic Manual of Mental Disorders (Manualul diagnostic și statistic al tulburărilor mintale), DSM-5.

[iii] Mari pișicheri sunteți, ați recunoscut deja poetul și catrenul pe care eu l-am citat din memorie!