Mircea Maliţa. Diplomația de dincolo de negură. 1964.

18 mart.

Iluzia Zborului 

© Mihai Criste, Iluzia zborului, 2012, ulei pe pânză, 70/100 cm

Reprodus cu permisiunea expresă a pictorului

 

… poți să fii închis în azil, dar să te poți plimba prin curte […] te poți plimba prin curte legat de picioare, cu un lanț sau fără…

Se spune că pasările visează și ele, aidoma oamenilor, chiar și atunci când se află în captivitate. Pasările aflate în colivii visează adesea că sunt libere și că zboară și, prin urmare, bat din aripi. Dimensiunea coliviilor trebuie să permită bătaia din aripi pe măsura anvergurii acestora. Altminteri iluzia zborului se transformă în durerea frângerii aripilor. Colivia nu îngăduie zborul, libertatea efectivă, dar nu poate împiedica visele făpturii captive.

Această analogie îmi vine în minte după lectura celor mai recente mărturii și amintiri ale academicianului Mircea Maliţa, consemnate în dialogul sau cu Dan Dungaciu.[1] Cartea nu este însă una de memorialistică, ci doar consemnează, cu o colocvială dar implicabilă rigoare logică, străduinţele pasării numite România de a-și dobândi câtă libertate și zbor i-ar fi permis colivia strâmtă din partea de Europă stăpânită de Uniunea Sovietică în vremurile pe care Mircea Maliţa și istoria le identifică drept „deceniul deschiderii”.

… am înțeles că sub aparențe există un imens spațiu în care lucrurile se întâmplă cu adevărat și la care avem rar acces…

Mircea Maliţa, scriitor, politolog, matematician, futurolog, unul dintre vârfurile intelectuale ale Clubului de la Roma în vremurile de apogeu ale acestuia, este o personalitate de o anvergură mult mai mare decât o puteau tolera coliviile lui Stalin, Hrușciov și Brejnev. El și-a marcat istoria, deschizându-și cât a putut aripile, fără să și le frângă, într-un filon de autentic patriotism, specie pe cale de dispariţie.

Dar nu doar aceste însuşiri și competențe alcătuiesc trăsătura sa definitorie. Pe Mircea Maliţa îl văd în postura de diplomat entuziast și creativ, în serviciul țării sale, în perioada de tranziţie dinspre “obsedantul deceniu”, întunecat de negura stalinismului, înspre cel al deschiderii primelor ferestre către luminile din partea cealaltă a Cortinei de Fier.

Interpretarea pedantă sau teoretizarea reflecţiilor limpezi precum cristalul ale lui Mircea Maliţa într-un text de blog ar fi probabil un exerciţiu prezumţios. Dar merită să cumpănim actualitatea unor concluzii pe care gânditorul le trage nu contemplativ, ci din postura de protagonist direct în eforturile diplomaţiei românești de a desprinde România din roșul nediferențiat al hărților de grup.

… adaptarea nu e un termen bun și adecvat. Te adaptezi la evenimente care au avut loc. Înveţi lucruri ce se pot întâmpla…

Astăzi, pentru Mircea Malița, lumea s-a schimbat dar nu și lentilele carteziene prin care el o privește:

Nu mă interesează așa de mult ce se întâmplă, ci de ce se întâmplă. Și care sunt consecințele şi ceea ce urmează […]

La vârsta senectuţii, Mircea Maliţa nu încetează să-și pună întrebări, să înţeleagă lucrurile, să înveţe. Vorbind despre capacitatea poporului român de a dăinui, el ar putea rescrie în 2015 ceea ce scria în 1978.

Co-autor al singurului raport al Clubului de la Roma încredinţat vreodată unui român[2], Mircea Maliţa operează cu o explicație simplă, dar fundamentală:

Subjugarea ostilităţii mediului și reducerea incertitudinii viitorului sunt în fond una și aceeaşi operaţie. Minunata facultate a minții de a le produce are un nume atât de simplu încât trecem zilnic pe lângă ea fără să-i dăm înţeles solemn: învăţarea [3].

Care este lecţia pentru țările mici, cărora forţa brută nu le este suficientă să-și asigure supravieţuirea? Mai ales în condiţiile în care imperialismul se exprimă și sub o formă ideologică! Mircea Maliţa crede că:

logica celor mari este logica dominației. […] aceasta fiind logica celor mari, cei mici știu că sunt susceptibili de a fi dominați. Cine poate să-i domine? Cei mai puternici decât ei. Nu numai puterile mari, dar și vecinii mai bine dotați, fie militar, fie și din punct de vedere economic. Atunci ei își fac o logică specială a lor, o practică de evitare a amenințărilor.”

Dacă am avea răbdarea de a nu ne lăsa orbiți de aparențele ostentative ale propriei noastre contemporaneități am putea defini chiar istoria noastră mai recentă ca o nesfârşită tranziţie care ascunde evitarea mai răului, mai curând decât căutarea mai binelui.

… era vorba de o suprimare a dușmanului, nu de o învingere a lui …

Mircea Malița face ceea ce mulți istorici nu reușesc și anume să evite abordarea mecanică și uniformizatoare a manifestărilor comunismului. România comunistă nu poate fi extrasă din istorie când i se evaluează vinovățiile. Judecata sa asupra ororilor perioadei staliniste în România este una necruţătoare pentru ocupant și atenuantă pentru ocupat:

„… rușii voiau să curețe societatea românească de dușmanii lor. Programul nu era al românilor. A, că angajau români ca paznici, călăi chiar, asta e altceva. Dar vreau să spun, cine avea planul și conducerea, și ochiul și hotărârea erau alții.”

Toată reprimarea, cu execuțiile care au avut loc, nu a aparținut propriu-zis lui Dej, de fapt. Au fost impuse cu procese de distrugere a reprezentanților clasei perdante, adică naționaliști, capitaliști, antisovietici, monarhiști etc. […] Era vorba de o suprimare a dușmanului, nu de o învingere a lui.

… diplomația nu se face niciodată cu zgomot…

Mircea Malița nu operează cu retorici ambigue, ci numește limpede categoriile, mijloacele, cadrul și oamenii care au încercat – și o bucată de vreme au reușit – să realizeze îndrăzneaţa breşă.

Deschiderea. Scopul era clar: ușurarea presiunii țării ocupante, a Uniunii Sovietice, ce controla zona din punct de vedere politic, militar, doctrinar. Ideea era [… ] următoarea: în condițiile ideologiei sovietice, se pot realiza câțiva pași de ameliorare a situației și de îndepărtare a presiunilor inutile, enervante, abuzive, care aveau loc pe toate planurile, în special pe cel economic. […] Maurer a ilustrat-o, fără să o teoretizeze; erau de fapt niște principii pe care toți diplomații au ajuns să le cunoască și să le interiorizeze: nici o aluzie la ieșirea din pact, nici o slăbire a doctrinei comune, nicio îndepărtare de la prietenia comună a popoarelor socialiste etc.” 

„[…] marea problemă pe care ei o aveau în secret era cum să scăpăm de abuzuri, de regimul sufocant pe care îl practica Moscova cu acoliții lor. […] se căutau soluțiile cele mai puțin dăunătoare. Nu se căuta cel mai mare rezultat sau cea mai mare independență. Nu, ci cea mai mică dependență posibilă, adică scăderea continuă a gradului de dependență, aproape pe neobservate.”

Și atunci, considerând că acest lucru este posibil, adică slăbirea ocupației și dominației sovietice, calea nu putea fi decât una diplomatică.”

Diplomatul […] nu trebuie să-și etaleze forța și vitejia, din contră, el trebuie să-și ascundă resursele. El trebuie să tacă foarte mult și să asculte. El are numai mijloace de […] persuasiune. […] Față de cehoslovaci noi am fost incomparabil mai iritanți pentru sovietici, “abaterile” noastre erau mult mai mari și la ONU și la CAER, aveam relații cu Israelul, cu Germania Federală. Dar noi nu înjoseam pe ruși în presă, nu le spuneam că sunt națiune asiatică și înapoiată, nu îi insultam.”           

… în sufletul unui popor trebuie să intre atâta trecut cât să-i dea sentimentul propriei identităţi și atâta viitor cât să-i ascută gustul și promptitudinea inovării…[4]

Încetul cu încetul, prezentul comunist a devenit trecut dar, pe măsură ce ne apropiem de incertitudinile viitorului, trecutul încă se prezintă cu propriile sale incertitudini.

2014 a fost anul comemorării primului război mondial și al unor alegeri în România. Cum mulţi comentatori însufleţiţi, pe bună sau pe nebună dreptate, au calificat 2014 drept anul unei “noi revoluţii” românești, m-am apucat să jalonez istoria României din 25 în 25 de ani.

1914 era anul încheierii unei domnii care încheia perioada de cea mai intensă modernizare cunoscută vreodată de România în istoria sa. Începea războiul care avea să aducă reîntregirea neamului.

In 1939 izbucnea cea de-a doua mare conflagraţie mondială și se încheia Pactul Ribentrop-Molotov care va sfârteca teritoriul României. Sfârşitul războiului îi va reda țării o parte din trupul pierdut, dar sufletul naţiunii va fi tulburat de ocupaţia fizică și de dominația ideologică străine.

Revoluţia din decembrie 1989 este atât de bine cunoscută de la transmisiile în direct și de la comisiile senatoriale care au desluşit și cele mai intime dedesubturi ale sale, încât nu are rost să mai intrăm în amănunte.

Despre semnificaţiile anului 2014 vă propun să discutăm în acelaşi loc și la aceeaşi dată peste alţi 25 de ani, dacă veţi mai găsi de cuviinţă.

1964

Intre ele, aţi remarcat, se strecoară în seria noastră improvizată anul 1964 al Declaraţiei de independență din aprilie. Sigur că anul 1964 nu rivalizează nici pe departe ca impact cu mai violenţii săi competitori: 1914, 1939 sau 1989. Dar el are o trăsătură aparte şi anume că nu este legat direct de un eveniment mondial sau european, ci este un produs naţional, fabricat în România.

În plus, adoptarea Declaraţiei de independență este un reper politic care nu a fost obţinut prin forţă, ci printr-o exerciţiu diplomatic discret, subtil și de lungă durată. Dintre evenimentele care au precedat-o, repatrierea trupelor sovietice de ocupație în 1958 este de bună seamă esențială. Iar încetarea ocupaţiei militare ruseşti a fost o victorie formidabilă a demersurilor diplomatice româneşti, fără ca ea să fie privită ca o înfrângere pentru partea sovietică.

Mircea Maliţa ne dă coordonatele înțelegerii anului 1964 și ale deceniului deschiderii în ansamblul său. Însă, mai presus de toate, el aduce un elogiu diplomației ca mijloc esențial de afirmare inteligentă sau de rezistență discretă a popoarelor în diferite circumstanțe ale existenței lor.

 

© Petru Dumitriu

 _________________________________________________________________________________________________

 

[1] Mircea Maliţa, Dan Dungaciu, Istoria prin ochii diplomatului, Supraviețuirea prin diplomație, “Deceniul deschiderii“ (1962-1972) și crizele lumii globale, Editura Rao, 2014. Acolo unde nu se fac alte trimiteri (notele 3 şi 4) extrasele provin din această carte.

[2] James W. Botkin, Mahdi Elmandjra, Mircea Maliţa, No Limits to Learning. Bridging the Human Gap, Elmsford, New York, Pergamon Press, 1979.

[3] Mircea Malița, Zidul și iedera, Cartea Românească, 1978.

[4] idem

 

 

Invitaţie la … graţie

4 mart.

Frezie

Ca vestitor al primăverii, Ziua Femeii nu poate trece neobservată de către cititorii binevoitori ai acestui blog, graţioase doamne şi domnişoare care ne onorează cu lectura sau domni a căror reputaţie de cavaleri galanţi este mai presus de orice îndoială.

Cum un cadou este întotdeauna binevenit, vă semnalez un eveniment artistic dedicat Zilei Femeii, care va consta în două expoziţii simultane: Daniela Făiniş, porţelan, şi Stela Vesa, pictură. Pentru aţâţarea poftelor dvs. estetice, vă reproduc doar două imagini şi două aprecieri, dar vă asigur că expoziţiile vor fi un regal pentru ochii şi simţirea dvs.

Daniela Făiniş, „Puritatea renaşterii permanente”, porţelan
Stela Vesa, „Primăvara muzelor”, pictură
Locul: Biblioteca Naţională a României, Bd. Unirii nr. 22
Vernisaj: vineri, 6 martie 2015, orele 16.30
Perioada: 6 – 27 martie 2015
Imagine Daniela Fainis

Porţelanurile Danielei Făiniş sunt profund originale înainte de toate prin suflul de energie şi umanitate pe care le degajă. Dacă, totuşi, ar fi să le căutăm o descendenţă artistică, aceasta nu poate fi decât sculptura clasică antică. Olimpul va fi fost împodobit cu portrete asemenea celor modelate de Daniela Făiniş. Ele ar putea servi atât ilustrării superbiei zeilor greci, cât şi a profunzimilor interioare ale muritorilor de rând, după chipul şi asemănarea cărora Fidias şi Praxiteles îşi vor fi modelat capodoperele. Prin magica stăpânire a unei tehnici de prelucrare dintre cele mai anevoioase, Daniela Făiniş reuşeşte o sinteză tulburătoare între impetuozitatea expresivităţii porţelanului modelat în contururi ferme şi fragilitatea inerentă a materialului în sine. Frumuseţea personajelor de porţelan ale artistei nu provine doar din perfecţiunea formelor, ci şi din aura de nobleţe pe care o emană expresiile faciale pe cât de imperceptibile, pe atât de grăitoare. Opera Danielei Făiniş fascinează prin forţa cu care subordonează materia spiritului şi prin ambiguitatea fertilă a produsului artistic prin care misterioasa creaţie divină devine inteligibilă în sfera profanului. Dar nu înseamnă asta o posibilă definiţie a artei însăşi?

 

STELA VESA - SALONUL DE BILIARD

Pictura doamnei Stela Vesa combină într-o delicată alchimie elemente primordiale ale expresiei artistice: frumosul, etalat prin imaginația bine temperată în disciplina liniilor şi a proporţiilor, şi graţia, născută din libertatea generoasă pe care artista le-o concede cu tandreţe culorilor şi contururilor. Căldura şi atracţia pe care o emană pânzele își trag seva din sinceritatea profundă a emoţiilor pe care le exprimă. Graţia naturală a personajelor feminine este sublimată într-o eleganţă pregnantă, dar neostentativă, şi o senzualitate irezistibilă, dar cuviincioasă. Decorul rafinat, în care se lasă admirate muzele, accentuează impresia unui tărâm magic unde forţa culorilor şi voluptatea vegetalului mustind de viaţă insinuează linia fragilă a hotarului dintre oniric şi real. Arta pictoriţei Stela Vesa ne reaminteşte vocaţia originară a artelor, aceea de a fi, pur şi simplu, frumoase. Artista recrează fiinţa umană şi mediul său ambiant în formele unei inocenţe paradisiace, menite să ne îndepărteze de angoasele existenţiale, nu să ne afunde în ele.

Prospeţime de gradul doi

28 ian.

SAMSUNG DIGITAL CAMERA

 1. Cei care, preocupaţi de grijile cotidiene ale îndreptării naţiunii spre o direcţie şi mai bună, nu au citit încă Maestrul şi Margareta, au multe motive s-o facă. Mă opresc asupra unuia singur, important pentru acei compatrioţi care împărtăşesc anumite valori, respectiv sunt mai curând hrănaci decât dispreţuitori ai plăcerilor stomacului, într-o ţară eminamente agrară.

2. Într-o pilduitoare scenă din romanul numit mai sus, bufetierul Andrei Fokici se prezintă în audienţă la diavolul în persoană, întruchipat, într-o ipostază mai agreabilă şi ameliorată estetic, de Woland, un profesor de magie, străin. Motivul iniţial al întâlnirii cu cel de jos – genul de întâlniri pe care cei mai mulţi dintre noi le-am evita, dacă am avea de ales – era transformarea neaşteptată a unei monede în hârtii fără valoare, incident de care magul nu mai era deloc străin[1].

Deşi, prin expresii maliţioase şi oarecum nedrepte precum ‘banul e ochiul dracului’, i se atribuie necuratului un interes excesiv[2] pentru acest furnizor controversat de fericire, conversaţia nu avea să se concentreze asupra banilor pierduţi de bufetier, ci asupra practicilor gastronomice necurate ale acestuia.

3. En gros, Woland îl ia la trei păzeşte pe interlocutor pentru mâncarea stricată pe care o servise mai deunăzi la bufetul al cărui şef era. Dincolo de caracterul deplorabil al mefistofelicului personaj, pe care l-am resimţit şi noi vreodată în viaţă, ori de câte ori şi-a băgat coada, să recunoaştem că, în împrejurările date, poziţia sa era perfect compatibilă cu a unui activist onorabil al Asociaţiei pentru protecţia consumatorului.

En détail, reproşul adus bufetierului era că servise clienţilor mai puţin avizaţi, carne de nisetru şi brânză stricate.[3] Pârâtul încerca să se dezvinovăţească în spiritul dictonului latin care nu recomandă dispute pe tema gusturilor şi a culorilor. Împieliţatul era însă categoric când opina, de exemplu, că brânza nu trebuie să fie verde, ci albă, constatare valabilă la vremea scrierii romanului ca şi astăzi.

În fine, în faţa argumentelor – imbatabile, trebuie să recunoaştem, în ciuda antipatiei pe care i-o purtăm în mod firesc maleficului protagonist – Andrei Fokici dă vina pe parteneri, cum facem mulţi dintre noi când suntem prinşi la înghesuială:

ni s-a trimis carne de nisetru cu gradul doi de prospeţime!’.

4. Profesorul de magie îi dă un verdict fără replică, rămas în istoria literaturii şi a alimentaţiei corecte, pe care îmi permit să-l reproduc cu trimiterile şi referinţele de rigoare, pentru ca atunci când voi ajunge ministru de ceva să nu pot fi acuzat de plagiat:

‘Prospeţime de gradul doi, uite ce prostie! Prospeţimea este una singură, de gradul întâi. Iar dacă această carne de nisetru e de gradul al doilea, atunci înseamnă că e deja împuţită!’[4]

În ciuda resentimentelor fireşti, trebuie să-i dăm, pentru ultima dată, dreptate celui viclean. Un peşte stricat este de nedorit oriunde s-ar afla, în sufrageria noastră, pe raftul de la Carrefour, sau la bufetul lui Fokici. Cu atât mai mult cu cât noi ştim, în principiu, că peştele de la cap se împute, chiar când nici prin ADN, nici prin DNA investigaţiilor nu li se dă de cap.

5. Iar dumneavoastră, distinşi cititori, înainte de a face vreun comentariu răutăcios, se cuvine să înţelegeţi că evocarea acestui scurt episod literar, dar care, vai!, ar putea avea loc aievea, vizează exclusiv dieta sănătoasă şi hrănirea raţională, în sectorul public şi în cel privat.

Dezmint categoric, pe această cale, pe cei care vor încerca, fără temei, să extrapoleze verdictul tartorului la sfera politicului. Îi desfid pe eminenţii analişti care ar putea crede că facem aluzii critice la:

  • partide cu gradul doi de prospeţime, formate din elemente reciclate de la pubelele altor partide;
  • politicieni consumaţi şi digeraţi în meniuri parlamentare anterioare, dar reintroduşi în lanţul trofic cu etichete noi;
  • miniştri expiraţi în vechi guverne care nici măcar nu se dau de trei ori peste cap şi se preschimbă în consilieri verzi, dornici de fotosinteză la lumina palatelor;
  • foşti demnitari ale căror fişiere au fost arhivate demult pe computerele populaţiei cu drept de vot, dar care sunt reactivate fără un rost anume;
  • promisiuni de guvernare cu iz de stătut, rămase pe fundul campaniilor electorale precedente, dar repuse, cu gradul doi de prospeţime, sub nasul alegătorilor!

6. Noi, prin gura eroilor lui Bulgakov, ne-am referit doar la brânza verde şi nisetrul urât mirositor, nu la parfumul mereu proaspăt al demagogiei.

Honni soit qui mal y pense!                

© Petru DUMITRIU

__________________________________________________ 

[1] Astfel de incidente sunt cu desăvârşire necunoscute fericiţilor cititori din avansatul secol XXI, când am trecut de la bani de hârtie la bani de plastic, iar onestitatea bancherilor şi a fondurilor de investiţii a atins cote fără precedent.

[2] Potrivit altui curent de opinie liber exprimată, nici slujitori ai Celui de sus de la Banca Vaticanului nu disprețuiesc în suficientă măsură farmecele irezistibile ale conturilor bine alimentate. Dacă nu cumva vor da de dracu’, iertată-mi fie vorba nepotrivită în context, cu reformele lui Papa Francisc cel nou!

[3] Tradiţie transmisă, cu osteneală şi sacrificii, din tată în fiu, din bufet în supermarket, până în zilele noastre.

[4] Mihail Bulgakov, Maestrul şi Margareta, Editura Adevărul 2011, traducere şi note de Antoaneta Liliana-Olteanu, pagina 238.

 

 

Tăcerea zmeilor

14 ian.

SAMSUNG DIGITAL CAMERA

 

« S-a trezit vorbind » este o expresie românească de o grațioasă, dar apăsată ironie. Parcă vezi omul, trezindu-se din somn, încă neconectat la aspra realitate a deşteptării, dar care are deja ceva de spus. Apare limpede riscul ca vorbele deloc cântărite în prealabil să nu aibă rost pentru cei treji mai de mult și care au un uşor avans în logica unei posibile conversații. Primele vorbe ale celui proaspăt trezit vor avea  în cel mai bun caz legătură cu secvențele tulburi din visul care tocmai ce se pierde. Expresia ne dă de înţeles că aportul verbal produs în mod atât de precipitat ar putea să fie întru totul nefolositor. Un căscat normal, de om prost crescut are măcar, prin comparaţie, menirea de a uşura tranziţia de la somn la trezie.

Ca să nu mai spunem că, de obicei, cei care vorbesc neîntrebați – ipostază în care, prin extrapolare, putem spune că se află cei care se trezesc vorbind –  nu sunt foarte bine văzuţi în societate. Cu excepția notabilă, desigur, a celor care se trezesc vorbind la televizoare, arenele naționale ale muncii de convingere.

Să admitem însă că neajunsul epistemologic al trezitului vorbind nu este cel mai mare rău posibil. Neplăcerile se pot agrava pentru cei îşi consideră emanaţiile verbale drept contribuţii intelectuale, fără just temei.  Poporul român, prin mijloacele folclorice din dotare, vine cu un verdict aspru pentru astfel de situaţii: dacă tăceai, filosof rămâneai. Pe mine mă puteţi pune la punct,  dar  înţelepciunea populară nu o putem pune la îndoială nici eu, nici domniile voastre. Cu alte cuvinte, proverbul  pune un preț mai bun pe o tăcere promițătoare, decât pe o pălăvrăgeală compromițătoare. Sau, dacă îmi îngăduiți, vorba trece, proastele efecte rămân.

Totuşi, o concluzie încurajatoare este că toți ne putem bucura de prezumția de filosofi, dacă știm să tăcem în momentele prielnice. Vechimea zicerii se pierde în negura timpurilor, dar ea ne surprinde câteodată cu forme elocvente de actualitate și modernitate. Cum ar fi, bunăoară, sprinţara ajustare pe care cercetătorii britanici ai secolului XXII o vor descoperi în antropologia zilelor noastre: dacă tăceai, PhD[i] rămâneai.

Pricepem, aşadar, că tăcerea este o stare de bine, a cărei șansă ne este oferită tuturor. Dar, depinde de noi dacă știm să o fructificăm. Această constatare a fost scoasă din folclor și instalată în politică de către un fost președinte al Franței care, într-o conferință de presă din 17 februarie 2003, spunea despre România, Bulgaria și alte țări est-europene, la vremea când nu erau încă glorioase membre ale Uniunii Europene, ci doar niște amărâte de candidate, că au ratat ocazia de a tăcea.[ii] E-adevărat că unele au tras lecțiile cuvenite și acum tac cum se cuvine, uneori şi în negocierile cu FMI pe buget. Astăzi, ocaziile de a tăcea se prezintă mai des și, oricum, este mai bine să taci în Uniunea Europeană decât în afara acesteia.

De altfel, tăcerii i-a fost asociată odinioară și o valoare în sine, nu doar una de circumstanţă. Tăcerea e de aur[iii], s-a spus, ce-i drept, pe vremea când și monedele erau convertibile în aur. Unul dintre motivele pentru care tăcerea nu mai este chiar atât de bine cotată de contemporani este că nu vom ști niciodată cum va fluctua cursul tăcerii pe piaţa liberă. In politică, cei mai descurcăreți vor fi cei care vor opera cu dibăcie delicatele alternative democratice: când să taci la putere vs. când să vorbeşti în opoziție sau când să taci în Parlament vs. când să te trezeşti vorbind la talk-show.

Celor care nu tac după regulile artei, poporul le dă pilde concrete, pe înțelesul lor, cu tâlcuri inspirate din discreția celor care nu cuvântă (a tăcea ca peștele, a tăcea chitic), ba chiar cu trimitere la efortul unui dobitoc îndeobște gălăgios de a se adapta, la nevoie, la situații mai delicate – a tăcea ca porcul în păpușoi), ori la maniera cea mai inteligentă de a tăcea (a tăcea mâlc, a tăcea ca pământul). Alte expresii sunt proactive, relevând însemnate avantaje comparative ale tăcerii (tace și le face, tace şi le coace). Îndemnuri limpezi, nu-i vorbă, dar, vai!, nu întotdeauna urmate.

Gândurile acestea asupra tăcerii m-au pătruns în cursul evoluțiilor recente  în care lucrul bine făcut al unei tăceri măsurate a stârnit o spaimă mortală în hărmălaia zmeilor din recuzita studiourilor care ar fi putut să fie filosofi, dacă ar fi tăcut o vreme.

Şi … m-am trezit scriind …

© Petru DUMITRIU

 

[i] Philosophiae doctor, pentru curioșii neștiutori care vor fi ajuns în acest subsol.

[ii] În original: je crois qu’ils ont manqué une bonne occasion de se taire.

[iii] Mă rog, părerile sunt împărțite. Un epigramist spunea: Proverbu-acesta-i fără rost/ Când lângă tine tace-un prost.

George Tzipoia: Tristeţea creatorului

13 sept.

Blog Tzipoia 1

Condiția artistului, adică raporturile sale cu societatea în care trăiește nu face îndeobște obiectul preocupărilor obștei, decât cu foarte puține excepții. A, desigur, dacă artiștii se leagă la căpăstrul unui atelaj politic, dacă se implică virulent în dispute publice, ei vor putea capta interesul gingaș al televiziunilor și prin intermediul acestora vor putea ajunge la sufletul generos al poporului consumator !

Bineînțeles, creațiile artistului ca atare vor fi invocate doar sumar, drept certificate de autoritate a opiniei politice, ele nu vor face însă obiectul unei atenții speciale, expresia artistică rămânând cu totul auxiliară. Ba dacă artistul face o reverență mai grațioasă spre un personaj de partid și de stat, atunci numaidecât creația sa va fi imediat călcată în picioare, dezonorată de către virtuoși de ocazie, și aruncată cu scârbă civică la pubelă. Unul-două extrase din operă, trase de păr și scoase din context, vreo aluzie vulgară la fizicul preopinentului sau câteva amintiri vagi din perioada de tristă amintire vor fi suficiente pentru a demonstra că omul nu este bun de nimic.

Și, totuși, arta este una dintre sferele activității umane în care românii au « îndeplinit » mai demult « standardele europene » și care, chiar și în zilele noastre iluminate de strălucirea micilor ecrane, ne-ar îngădui să nu ne mai fie rușine, la tot pasul, de sărăcia, necinstea și nespălarea cu care ne facem cunoscuți în tot mai puțin încăpătoarea Europă.

S-ar cuveni să nu mai ținem artiștii în umbra zidurilor indiferenței noastre, să nu-i lăsăm să fie triști. Pentru că de tristețea lor vom suferi mai devreme sau mai târziu și noi, ceilalți, lipsiți de harul creației.

Am avut norocul de a cunoaște un astfel de artist, înzestrat cu o deplină sănătate a talentului, dar care suferă de o incurabilă tristețe. Cititorule binevoitor, știu că azi România vibrează, cum de altfel o face în fiecare zi, la tensiunea înălțătoarelor gîlcevi politice, care ne fac viața mai bună și mai dreaptă ! Dar haideți să încercăm să aflăm ce gândește un astfel de artist despre el și despre noi.

George Tzipoia (Țipoia) este un artist român și european. Prin sânge și prin vocație. Pendulează între România, Elveția (unde s-a autoexilat în 1982) și Franța, unde își are templul de creație. A expus prima dată la București în 1955, copil fiind. Nu mă aflam atunci acolo, dar m-am nimerit, în schimb, în aprilie 2013, la expoziția sa de la Geneva, « Aripi si stele », fără pereche. Succesul expoziției, patronate de Consiliul Europei, avea să genereze un întreg ciclu, „Racines européennes”.

 

SAMSUNG DIGITAL CAMERA

George Tzipoia crede că nu autorul trebuie să vorbească despre arta sa și că dacă privitorul dorește să afle mai multe nu are decât să-și caute singur răspunsurile. Asemenea unui mare poet român, trecut de curând în posteritate, care spunea că « universul este plin de răspunsuri care își așteaptă întrebările ». Și am aflat câteva. Le reproduc în cele ce urmează sub forma unui interviu, pe cât de real pe atât de imaginar.

 *

Întrebare: Se spune că frumusețea este în ochii privitorului. Dar artele frumoase îmbracă cele mai neașteptate forme de expresie, de la figurativul fidel creației divine până la abstractul extrem, vid de orice conținut. Biografii și criticii interpretează operele de artă în fel și chip, uneori îndepărtându-se mult de obiectul studiat și rătăcindu-ne în exerciții de autocontemplație și verbiaj. Nu credeți că noi, cei mulți și ignoranți, avem nevoie de explicații, ca să înțelegem mai bine ce privim?

George Tzipoia: In artele plastice nu se poate face literatură decât despre lucrările mediocre și mai cu seamă proaste. Capodoperele conțin în ele acea forță inegalabilă de exprimare care face inutil orice cuvânt, iar pe cel care se străduiește să le tălmăcească în cuvinte, îl arată incapabil de înțelegere, meschin și limitat deopotrivă.

Nu înțelegem (a se citi simțim) și nu aprofundăm decât prin reveniri succesive. Până la paroxism. Artele vizuale, aparent cele mai simple, sunt în realitate cele mai complexe din acest punct de vedere. Avem iluzia că știm totul, dar realitatea este contrariul. Niciodată nu vedem și nu știm suficient. Fiecare nouă privire dezvăluie o nouă descoperire.

Doresc ca pictura să fie o emanație a materiei, abstractă, egală în intensitate pe întreaga suprafață a pânzei, încărcată de sensuri și mesaje, care să conțină ființa în ceea ce are mai esențial, simbolică fără a avea nimic comun cu simbolismul clasic […]

Și totuși esențialul rezidă în ceea ce nu poate fi exprimat în cuvânt.

 

relu CH 16

 

Întrebare: Poate, dar în afară de simțire, mai este nevoie de înțelegerea tehnicii folosite, a materialului, a contextului, a conexiunilor intelectuale. Artistul are nevoie de răsplata admirației, a recunoașterii. Nu ne ajută aceste elemente de cunoaștere la apropierea de obiectul de artă?

George Tzipoia: Pictăm cu forța echilibrului nostru interior. Aproape că pictura este ceea ce nu se vede.

Dincoace și dincolo de trăirea emoțională, de sentiment, nu există nimic important pentru om. Numai puțină materie, puțin praf care va fi spulberat în cele patru puncte cardinale.

Pentru cel care creează „o lume” în artă nu există răsplată. Dumnezeu însuși n-a fost recompensat pentru creația sa.

Între valoarea de piață și spiritualitatea unei opere este o imensă incompatibilitate. A vinde o operă este ca și cum ai vinde o rugăciune.

 

relu CH 2

 

Întrebare: Criticul de artă André Aug. E. Balmer scria despre George Tzipoia în 1988: „Artistul traduce realitatea lumii pe care o percepe într-un simbolism rafinat în care sensul profund al viziunii alungă descurajanta prețiozitate și îi preferă o sinceritate golită de artificiu”. Constatarea pare oarecum ambiguă. Realitatea lumii sau realitatea artistului? Ce loc ocupă arta în viața oamenilor?

George Tzipoia: Arta care nu suportă confruntarea cu realitatea nu este o artă adevărată. Și totuși marea artă nu suportă confruntarea cu realitatea. Ea este o mare timidă, care preferă locul retras marii fericiri zgomotoase. Se sustrage celor mai aprige priviri și de aceea, ea este întotdeauna în căutarea unui Om.

Arta nu se adresează omului temporal. Arta este o privire dincolo de noi înșine, dincolo de timp. Viața exterioară nu este decât un pretext pentru sufletul artistului; esențialul pentru opera sa, creatorul îl găsește în el însuși. […]

Cel mai minunat lucru în artă este că nimeni nu te poate obliga să pictezi într-un anumit fel, că nimeni nu te poate forța să ai o anumită convingere și nu alta. Este minunat că ești foarte liber, atât de liber încât să ai amețeli din cauza marilor spații, este minunat că poți fi mereu altul, că nu ai de ce să te formalizezi, că poți deveni și ceea ce încă nu gândești, că într-un fel, poți face ca viitorul să fie de partea ta. Totul este minunat când ești în stare să vezi mai departe, mereu mai departe. Poate că arta este tocmai acest efort.

Ce loc ocupă arta în viața oamenilor? Niciunul. În această întrebare și în răspunsul său stă întreaga explicație a condiției artistului pe planeta Pământ.

 

Blog Tzipoia 4

Întrebare: In 1999, Pavel Șușară remarca în lucrările lui George Tzipoia „extrema codificare a imaginii, absența oricărui retorism, încărcătura spirituală a semnului și puritatea abstractă a culorilor”. Cum preferați să reprezentați această spiritualitate?

George Tzipoia: Vreau ca lucrările mele să nu „reprezinte” nimic. Ca în pânzele mele să nu se petreacă nimic. Nu știu de ce mă exaltă această idee. Urmăresc însă o anumită spiritualitate, care ține de structura mea lăuntrică, necunoscută mie. Cu fiecare lucrare am iluzia că mă cunosc mai bine, când, de fapt, mă afund în hățișuri necunoscute. O unică și inutilă aventură. Doresc totuși ca lucrarea să fie materie și spirit, deopotrivă. Aspră, inconciliantă, inimaginabilă mie însumi.

Artistul este ființa care trebuie să se apropie cel mai mult de Perfecțiune. Pentru el nu sunt teme de ilustrat. Singurătate și însingurare.
unnamed 3

Întrebare: Arta lui George Tzipoia include numeroase simboluri religioase, cu precădere motivul crucii, de la expresia sa pur geometrică până la aceea a aripilor și zborului. Care este relația pictorului cu Dumnezeu?

George Tzipoia: Cred că pictorul (creatorul, în general) este mai aproape de Dumnezeu decât preotul. Contactul este direct, prin consubstanțializare, în momentul plăsmuirii materiei, adică în momentul creației. Harul și duhul nu ajung pentru contact. Creația este câteodată momentul când Dumnezeu se coboară prin om și se așterne în capodoperă. Atunci pictorul devine preotul, iar lucrarea devine icoana.

Pictorul, acest om al Domnului, puternic și însingurat, este ființa cea mai plăpândă și mai vulnerabilă. Catedralele lui se dărâmă în fiecare zi, la fiecare adiere de vânt, dar Dumnezeii la care se închină rămân veșnici, în pofida tuturor lucrurilor.

SAMSUNG DIGITAL CAMERA
Întrebare: Însigurat? Vă retrageți, pentru actul creator, într-un turn de fildeș?

George Tzipoia: Viața mă expune, ca individ, ori eu simt nevoia să fiu la adăpost de privire indiscrete și de agitație, pentru a nu tulbura dialogul cu ceea ce am mai adânc în mine însumi, misterul materiei, spiritul său. Actul de creație este o stare de grație, negat și anihilat continuu în lumea de afară, zgomotoasă și superficială. Dușmanul cel mai crunt este viața exterioară. Artistul devine astfel, fără voia lui, un exilat interior.

Tragedia artistului constă în inutilitatea artei sale.

George Tzipoia merită nu doar privit, ci și citit. Mai are răspunsuri la întrebările domniilor voastre. Trebuie doar să le găsiți.[1]

Petru Dumitriu

__________________

[1] George Tzipoia, La porțile sacrului, Editura Uranus, 2009. Album de artă cu reproduceri și texte în limbile română, franceză și engleză.

Loterie şi capital: între modelul bulgar şi Voltaire

15 aug.

statue-of-voltaire

1. Ca orice român, contemporan cu palpitanta tranziție spre prosperitate, visez și eu la câștiguri peste noapte și fără muncă. Sunt deficitar însă la necesara iuțeală de mână, în vreme ce nu mai pot conta pe nebăgarea de seamă a maselor largi de oamenii ai muncii și șomeri, care odinioară se lăsau surprinși de îndemânarea fragililor pioneri ai capitalismului mioritic, robuștii milionari de astăzi.

Cei mai intransigenți dintre cititori mă vor mustra pentru frivolitatea aspirațiilor mele oneroase și mă vor trage de ureche dacă voi consimți la vreo schemă prin care se iau bani de la săraci, dar mulți, și se dau la băieți deștepți, dar puțini.

Doresc să-i asigur că dorința mea de îmbogățire peste noapte este cât se poate de inocentă. Pentru ca visul meu să se împlinească m-am gândit la loterie, cea mai cinstită și mai vitează dintre căile de acumulare primitivă a capitalului. Ca să nu mai vorbim că astrologii și horoscoapele ne dau asigurări că șansele de pricopseală sunt cât se poate de reale, doar că amatorii trebuie să urmărească mai atent alinierea aștrilor pe cer și a partidelor pe coaliții.

Iar celor care, după aceste clarificări, încă mă suspectează, le răspund că nu l-am avut în vedere ca model pe Delian Peevski din Bulgaria.

2. Cum adică nu știți cine este Delian Peevski din Bulgaria? Dacă aveți câteva minute de prisos vă spun eu!

Este fiul distinsei sale mame, Irena Krasteva, fostă directoare a Loteriei Naționale a Pariurilor Sportive din țară vecină și prietenă, cu care vom fi avut noi vreodată dispute, dar care acum, spre lauda sa, nu lasă niciodată România stingheră la coada clasamentelor europene.

Această nobilă filiațiune, concretizată nu numai printr-o fire și un fizic de luptător de sumo dar și prin numeroase resurse financiare, nu putea conduce decît la binemeritate succese în societate. Folosindu-și cu chibzuință banii și – în cazuri de strictă necesitate – recurgând la iușchiuzarlâcurile proprii rețelelor mafiote țesute cu migală împreună cu devotata sa mamă, Delian Peevski a ajuns acționar majoritar la numeroase ziare și posturi de televiziune din Bulgaria. Dacă, Doamne ferește, un astfel de copil ar fi crescut în România, ar fi fost numit, cu tandrețe, mogul.

La mama lui, el a rămas un campion al independenței presei și libertății de expresie, cu noroc la bani. Aceste incontestabile calități nu puteau decât să-l oblige pe fericitul deținător să se pună în serviciul norodului, sau, în cuvinte mai simple, să intre la guvernare.

Pentru că, da, experimentați cum sunteți, ați intuit, în iunie 2013 inevitabilul s-a produs. Îndestulatul Delian a fost propus de un partid care tocmai trecea pe-acolo, nici mai mult nici mai puțin decît să aducă noroc Bulgariei ca președinte al Agenției Naționale de Securitate. Din nefericire, Delian Peevski, a trebuit să renunțe la a mai veghea să nu i se întâmple ceva mai rău poporului său. Acesta din urmă era deja nervos și a ieșit supărat la proteste de stradă calificându-l drept mafiot, corupt și lipsit de educație.

Confruntat cu ingratitudinea inițială a poporului intern, Delian Peevski s-a retras dar le-a dat bulgarilor o a doua șansă, acceptând alegerea în Parlamentul European, mai puțin sensibil la legăturile de sînge ale copiilor cu părinții bine poziționați. Numai că norocul, vorba cronicarului, la un loc nu stă. Parlamentul European n-a găsit de cuviință să iasă în stradă, dar a fost îndeajuns ca deputații ALDE, ca de-alde Guy Verhofstadt, să se plângă că la Bruxelles există un stoc de cadre corupte arhisatisfăcător pentru nevoile curente. Așa că au cerut partidului retragerea de pe liste a lui Peevski, urmând ca eroului nostru să i se asigure accesul la rezervele de imunitate națională, made în Bulgaria.[1]

3. Drept care eu mi-am ales un model intelectual în materie de loterie: Voltaire. Pentru că marele filozof și om de litere nu a trăit doar din drepturi de autor și stipendii din partea regilor, marilor nobili și cucoanelor lor, dispuși să cheltuiască averi în schimbul unei conversații spirituale și unei vorbe de duh.[2]

Voltaire înțelegea să dea inteligenței și spiritului din dotare o întrebuințare practică și țeluri lucrative, cum de altfel se mai obișnuiește și astăzi. Intre vorbe de duh, catrene satirice, reflecții filozofice și lamentații tragice, Voltaire făcea afaceri comerciale, tranzacții la bursă, operațiuni financiare speculative, dădea împrumuturi etc[3]. A lăsat și-o vorbă:

Banii sunt făcuți pentru a circula. Cel care îi păstrează este un rău cetățean, și chiar un prost gospodar. Nu păstrându-i ne facem utili patriei[4] și nouă înșine[5].

4. Dar bobârnacul trecerii de la o intolerabilă precaritate financiară la abundența mai ușor suportabilă a banilor i s-a dat în 1728-1729, odată cu un câștig strașnic la loterie. Pentru că atunci controlorul general al finanțelor regale, Lepelletier-Desforts, echivalent al unui ministru de finanțe, a înființat o loterie prin care vroia să atragă de la prostime bani peșin pentru plata datoriilor oficiale ale Parisului. Numai că socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg. Se vedea treaba că ministrul de finanțe nu s-a documentat bine. Se mai întâmplă și azi, la case mai mari.

Prostimea nu a apucat să se dumirească cu privire la virtuțile civice ale noii inginerii financiare pentru că Voltaire, servind cina la o doamnă bine din înalta societate[6], a înțeles din relatarea unui comesean încă și mai bine, tânărul matematician La Condamine[7], cum ar putea fi deturnată intenția loteriei prost concepute[8]. Zis și făcut. A constituit o societate care a cumpărat toate biletele și a adunat toate posibilele câștiguri. Cu acest cheag și cu încredere în harurile științelor exacte a început să combine cu egal talent activitatea intelectuală cu acumularea de bunuri lumești. Ceea ce mai tîrziu l-a îndreptățit să spună, într-o scrisoare trimisă unui mare protector al său, Frederic al II-lea, regele Prusiei: [9]

Sunt bogat, poate chiar prea bogat pentru un om de litere”. [10]

Din acest episod al vieții lui Voltaire mi se trage speranța lăuntrică, acum făcută publică, de a crește și eu la portofel într-o viață precum alții într-o tranziție.

5. Mă pregăteam să închei povestirea mea în această notă de optimism robust. Numai că, în timp ce inseram conștiincios diacriticele cuvenite, un prieten cam acru, dar bine intenționat, mi-a spus că loterii prost concepute precum cea a lui Lepelletier-Desforts nu mai există în ziua de azi. Și nici directori de loterie atât de fraieri. Că pot să cumpăr toate biletele de loterie, cu toate neamurile mele cele neadormite, tot nu voi câștiga un milion de livre nici până la apocalipsă. Și, mai rău, că nu mai există nici matematicieni în România, ultimii rămași fiind plecați în schimb de experiență în Occident.

Cu alte cuvinte, că singura șansă de a ajunge ca Voltaire ar fi fie să scriu tragedii în metru antic și epopei istorice, fie să mă duc la Curte[11]. Așa cum, un glorios biograf al lui Voltaire dixit:

El știe bine ce vrea. Nu a venit la Curte decât pentru asta: o distincție, o însărcinare, o rentă, și să ocupe o poziție din care nimeni să nu-l mai poată împiedica să fie ales în Academia franceză.[12]

Mai să cedez ispitei! Doar că n-am avut de lucru și am citit cartea până la capăt. Ca să aflu, dezamăgit, cum îl vorbea pe la spate[13] stăpânul unei astfel de Curți, regele Prusiei:

Voltaire este cel mai afurisit nebun pe care l-am cunoscut; nu-i bun decît să fie citit[14].

Prin urmare, loteria nu-i o soluție și nici Voltaire nu mai este de mare folos, altfel decât la citit.

Morala: au dreptate cei care spun că tinerii nu mai au modele demne de urmat, mai ales când iau Calea Rahovei.

© Petru Dumitriu

________________________________

[1] Intelegeți carevasăzică de ce România este cu o tură de teren înaintea Bulgariei în materie de democrație și stat de drept. La noi fostele directoare de loterii și-ar asuma femeiește responsabilitățile politice și averile, nu le-ar pune în cârca bieților copii.

[2] O tempora, o mores! Iată cum au evoluat lucrurile, în bine de data asta, în zilele noastre când unii, bunăoară ca mine sau ca dumneavoastră, ne bucurăm de conversații pline de duh, pe gratis, pe bloguri precum cel de față.

[3] Nu vă mirați, dar Voltaire l-a cunoscut și l-a găzduit în mai multe rânduri la castelul său din Ferney pe Adam Smith, întemeietorul capitalismului științific și al binefăcătoarei, până în zilele noastre, „mâini invizibile”.

[4] Cititorul binevoitor, sensibil la epoca luminilor, va fi de aici încolo mai îngăduitor cu acțiunile întreprinzătorilor noștri care, cu mijloace puține dobîndesc multe bogății. Iată că o achiziție publică, o privatizare mai delicată, un faliment mai îngrijit, pot purta un sâmbure de patriotism.

[5] Din „Observations sur le commerce, le luxe, les monnaies et les impôts”, citat în Louis Nicolardot, „Ménage et finances de Voltaire. Avec une introduction sur les mœurs des cours et des salons”, Paris, 1854. (digitalizare Google)

[6] Sunteți curioși ca niște pisici. Doamna Dufay, dacă chiar vă interesează. Nu mai trăiește! (Apud Gustave Desnoiresterres, „La jeunesse de Voltaire”, Paris, 1867.) (digitalizare Google)

[7] Charles Marie La Condamine (1701-1774).

[8] Așa ceva nu i s-ar fi putut întâmpla vecinei Irena Krasteva, care a investit în copil, și nici doamnei noastre Liliana Ghervasuc Mincă, investitoare, fie-mi iertată vorba obraznică, în politică.

[9]  „Œuvres complètes de Voltaire. Correspondance avec le roi de Prusse”. Tome second, Paris, 1824, Lettre CXXXVI. (digitalizare Google)

[10] Vă întreb, distinși cititori, câți dintre oamenii noștri de litere, ar putea să spună azi, același lucru?

[11] “A veni la Curte” este o expresie idiomatică specifică epocii care, în traducere neoficială, ar însemna „a intra în politică”.

[12] Max Gallo, „La vie de Voltaire”, Le Livre de Poche, Fayard 2008, pag. 249.

[13] Nu trebuie să reamintesc cititorului cultivat că pe vremea ceea nu se făceau conferințe de presă televizate.

[14] Max Gallo, idem, pag. 354.

Holocaust: un genocid cu motivaţie metafizică? Notiţe de curs.

17 iun.

PLUS HAUT QUE LE CIEL

 © Alexandre Alpeyrie (ALPERI), artist iPad

Plus haut que le ciel

http://alexandrealpeyrie.jimdo.com/

S-ar zice, în era informației abundente, că știm totul. Și că înțelegem chiar. Din când în când însă, în inima Europei democratice, integrate, câte un incident (1) ne face să ne întrebăm dacă într-adevăr știm și înțelegem. Și să ne reamintim un fapt, atât de evident că riscă să fie uitat: genocidul a fost o crimă comisă de europeni împotriva europenilor.

Mă număr printre cei care au primit puțină informație, trecută și aceea prin diverse filtre deformatoare, sau ale căror idei despre Holocaust (2) sunt de natură informală, folclorică, ori, în cel mai bun caz, emoțională, transmise mai ales prin magia capodoperelor cinematografice.

Sunt privilegiat că am putut urmări câteva conferințe de superbă ținută academică, oferite de cercetători asociați Memorialului Shoah de la Paris (3). Prilej cu care am luat notițe, ca un bun student ce mi-aș dori să fiu, din care împărtășesc fragmente cu domniile voastre.

La început a fost (tot) cuvântul

Holocaustul a fost precedat de o acumulare de termeni care au condus în cele din urmă, după o alchimie perversă, la infiltrarea treptată în opinia publică, în disciplina militară, în conștiințele individuale, a posibilității ca o astfel de crimă să fie considerată un deznodământ inevitabil. Johann Chappoutot (4) numește cinci astfel de concepte care au pregătit terenul abisalei prăbușiri a umanității: Rasse und Volk (rasă și popor), Blut und Boden (sânge și pamant), Lebensraum (biotop, spațiu vital), Krieg und Kampf , Vernichtung (anihilare).

Până la naziști noțiunea de rasă nu fusese folosită în Germania, ea servind doar intereselor puterilor coloniale și Statelor Unite. În secolul XIX rasismul era un concept științific, nu unul politic: oamenii erau clasificați așa cum erau plantele, insectele, mineralele, etc. Naziștii l-au preluat ulterior. Ei se considerau doctorii unui corp social din care unele părți puteau să fie eliminate pentru a nu infecta întregul. Arienii erau specia sănătoasă, predestinată dominației. Evreii erau partea bolnavă, menită extirpării.

Pământul nu putea fi dobândit decât prin sânge, acesta legitimând proprietatea. Spațiul vital – teritorial – însemna o altă nevoie obiectivă pentru dezvoltarea pe care o merita Germania. Dar, atenție, expansiunea trebuia să se producă la aceeași latitudine! Coborârea spre Sud prezenta riscul degradării rasei, de vreme ce Sudul produsese specii umane inferioare. Prin urmare, direcția principală de extindere a spațiului vital era Estul. Pentru germani Estul era terra nullius, așa cum fusese considerată Africa de către colonialiștii francezi și britanici. Războiul era o evoluție implacabilă. Prima conflagrație mondială demonstrase că viața este o luptă necruțătoare pentru supraviețuire. Krieg și Kampf erau expresia la nivel colectiv și, respectiv, individual, a aceluiași lucru: războiul.

Avatarurile absurdului

Inițial, „soluția finală” nu însemna exterminarea. Termenul a făcut obiectul unor redefiniri succesive. Prima expresie a soluției finale a fost forțarea evreilor să părăsească Germania. Au existat planuri pentru expulzarea lor în masă în Madagascar. Campaniile antisemite din perioada 1935-1938 fuseseră un succes politic: o jumătate dintre evreii germani plecaseră deja. Numai că prin anexarea Austriei 250.000 de evrei sunt reintegrați Germaniei. Nici în 1939 nu exista o politică de ansamblu coordonată, ci doar mai multe politici locale, incluzând concentrarea, ghetto-izarea, expulzarea. Cu fiecare anexare teritorială succesivă problema era recreată. 2.000.000 evrei polonezi au fost plasați peste noapte sub tutelă germană. Primele deportări din Polonia s-au făcut din zone ocupate în alte zone ocupate.

Planul Barbarossa presupunea alungarea evreilor în Siberia după stabilirea imperiului german la Moscova. Doar că victoriile militare se opresc. Conducerea nazistă decide brusc să nu mai respecte nici una dintre regulile clasice ale războiului. Soldații germani sunt autorizați să atace populația civilă. O singură lună de luptă pe teritoriul sovietic face mai multe victime decât toate campanile militare precedente împreună. În patru luni, 600.000 de evrei sovietici sunt executați. Spre sfârșitul anului 1941, se conturează o acțiune sistematică și coordonată de ucidere a tuturor evreilor care cad în mâinile germanilor. În 1939 Hitler spunea: dacă Statele Unite intră în război, evreii vor plăti. Profeția devine realitate în 1941.

Demografia vinii

Philippe Boukara (5) face o observație subtilă și utilă cu privire la raportul majoritate / minoritate. Pe ansamblul Europei, în ciuda vulnerabilității minorităților, exista o ipoteză de menținere a unui echilibru. Unei minorități într-o țară îi corespondea o majoritate în altă țară. Evreii însă erau minoritari pretutindeni. Sionismul asta căuta: un loc în care evreii să fie majoritari.

Tot Boukara constată aplicarea unui principiu tradițional de supraviețuire și dezvoltare ca minoritate: legea oficială, cea a „regatului”, este lege și pentru evrei, în timp ce comunitatea evreiească este condusă intern prin regulile proprii. Adică respectarea principiului biblic: să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului, iar lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu.

Existau însă diferențieri ideologice, ilustrate cel mai bine în Polonia de dinaintea invaziei Germaniei. O tabără ortodoxă tradițională care se ținea departe de lupta politică. O altă tabără, optimistă, care urmărea alianța cu acele elemente ale societății care nu erau antisemite: partidele social-democrate, partidele muncitorești, sindicatele. In fine, o tabără pesimistă, care constata degradarea continuă a situației evreilor ca minoritate, pentru care singura ieșire era sionismul.

O informație interesantă, mai puțin cunoscută: Franța este singura țară care are mai mulți evrei în prezent decât înainte de război: 300.000 de evrei din 40 de milioane locuitori în 1939, 600.000 de evrei din 60 de milioane în prezent. Franța era și moștenitoarea unei atitudini generoase, fiind prima țară care a consacrat egalitatea de drept a evreilor față de restul populației. Guvernul francez a evitat recunoașterea responsabilității în materie de Shoah, până în 1995.

PEUT-ETRE LA NUIT © Alexandre Alpeyrie (ALPERI), artist iPad

Peut-être la nuit

(imagini reproduse cu acordul artistului)

 Holocaustul: un genocid cu motivație metafizică?

George Bensoussan (6) crede că este încă greu de înțeles ceea ce a trecut dincole de limitele raționalului și logicii și, mai ales, de ce teoriile complotiste cuceresc nu doar populația cu nivel scăzut de educație, dar și intelectuali. Nu doar în Germania, dar în general în Europa, studenții erau cei mai antisemiti. Așijderea, medicii în raport cu alte profesii cu nivel de studii superioare.

Pentru evrei, spune el, “moartea devenea ceva mai rău decât moartea”. Nu agrează folosirea conceptului “passe-partout” de “totalitarism” pentru explicația Holocaustului pentru că totalitarismele duc la crime, dar nu de aceeași natură. Originele culturale ale totalitarismelor sunt de asemenea diferite. Nu trebuie refuzate însă comparațiile. Cu cât se compară mai mult, cu atât se relevă mai bine singularitatea Holocaustului.

În cazul Holocastului, fără precedent este și faptul în sine, forma lui de existență, dar și motivația asasinilor. Nici teritoriul, nici economia, nici religia, nici națiunea, nici ideologia nu au fost declanșatorii urii naziste. Holocaustul este o crimă de natură existențialistă, metafizică. Obiectul urii este sângele. Chiar și cei care considerau ei înșiși că nu erau evrei, erau desemnați ca atare și condamnați, în virtutea acestei prezumții, la moarte.

Petru Dumitriu

*
* *

P.S. În 2015, omenirea va marca 70 de ani de la “descoperirea” lagărelor de concentrare naziste de către aliați. Ele fuseseră mai demult „descoperite” de milioanele de victime care nu au mai apucat ziua în care să povestească. Nouă, fericitelor generații europene care nu au cunoscut războiul, ne mai rămâne încă să descoperim rădăcinile răului care mențin subiectul în actualitate.

 

__________________________

(1) Precum atentatul de la Bruxelles, din 24 aprilie 2014.

(2) Știu că știți, dar dacă fie și o singură persoană nu știe și ar vrea să știe, merită să precizez că din punct de vedere istoric Holocaust și Shoah înseamnă același lucru. Semantic, termenii nu sunt identici. Holocaust este folosit în limba engleză și este preluat din lexicul de ritual religios, însemnând ”sacrificiu”. Shoah este utilizat în limba franceză și de către evreii înșiși, provine din ebraică, însemnând „anihilare” sau „catastrofă”.

(3) http://www.memorialdelashoah.org

(4) Johann Chapoutot, istoric, profesor asociat la Universitatea Pierre Mendès-France din Grenoble și membru al Institutului Universitar al Franței.

(5) Philippe Boukara, istoric, coordonator programe de formare la Memorialul Shoah.

(6) Georges Bensoussan, istoric, redactor șef al publicației « Revue d’histoire de la Shoah”.

 

 

 

Genocidul din Ruanda. La început a fost cuvântul

28 apr.

Rwanda

Bruce Clarke, Oameni în picioare, expoziție memorială

1. Libertatea de opinie și expresie este consacrată în articolul 19 al Declarației Universale a Drepturilor Omului. Cuvintele sunt libere să zburde, să mângâie, să ne exprime, să polenizeze cunoașterea, să transmită sentimente, să ne apropie, să ne permită să ne raportăm în forme articulate la realitatea tangibilă și abstractul intangibil. Cuvintele au fost prima formă de manifestare a creativității umane colective, dacă ne gândim la toate limbile vorbite pe pământ de la începutul timpului.

Pentru însăși creația divină, la început a fost cuvântul.

Dar cuvintele au luat chipul și asemănarea omului, cu păcatele și viciile sale. Nu s-au dăruit doar poeților. Cuvintele au învățat să mintă, să disprețuiască, să umilească, să manipuleze, să incite. Au intrat în politică.

Și, mai rău decât atât, cuvinte rele au abuzat de libertatea de circulație, s-au îndepărtat de matca umanității în care s-au născut și au învățat să ucidă.

2. Poate că în nici unul dintre episoadele degradante ale istoriei omenirii, cuvintele nu au lucrat atât de sârguincios în serviciul morții ca în cazul genocidului din Ruanda, comemorat în această lună la 20 de ani după comiterea sa, cu îngăduința ipocrită a comunității internaționale.

În 1994, CNN avea la activ primul război din Golf în care și-a dobândit reputația de „al șaselea membru permanent al Consiliului de Securitate”, sateliții de supraveghere mișunau, ca și acum, în slava cerului, rapoartele oficiale și neoficiale umpleau cancelariile occidentale și sediile organizațiilor internaționale. Cuvinte speriate veneau și povesteau ce se întâmpla în Ruanda. Eram departe de tăcerile orientale care au ocultat tragedia armenilor în 1915 sau întunericul rațiunii care a permis Holocaustul.

Și totuși, campioni ai libertății, păcii și drepturilor omului au suspendat din vocabularul politic cuvântul genocid, singurul care fi putut preveni dimensiunile apocaliptice ale tragediei etniei Tutsi.

Acum e prea târziu. E drept, politicienii vorbesc frumos la comemorări, vocile le tremură, iar cuvântul genocid oferă solemnitate și celor mai fade discursuri. Doar că, la 20 de ani dupa tragedia ruandeză, nu putem să ne pronunțăm cu precizie nici asupra numărului victimelor. Diferența dintre 1.000.000 sau 800.000 de mii de morți trece drept un detaliu statistic.

3. Dar genocidul din Ruanda a fost precedat de un discurs al urii, de cuvinte care au fost trimise în eter cu misiunea să ucidă, înainte ca securile să desăvârșească actul criminal. “În timpul genocidului, limbajul a fost cealaltă lamă a macetei”[1]. Un apropiat al președintelui Habyarimana, care se prezenta lumii ca garant al păcii, spunea despre Tutsi, într-o reuniune politică: “Cei al căror cap încă nu l-ați tăiat, îl vor tăia ei pe-al vostru. Acești ticăloși trebuie să dispară toți împreună”.[2] Iată o definiție pe înțelesul tuturor a unui concept atât de problematic pentru juriștii internaționali.

Toți ruandezii cunoșteau “cele zece porunci”, care diabolizau pe Tutsi și stabileau un cod de conduită pentru Hutu. Una dintre ele, a 8-a, spunea: « Hutu trebuie să înceteze să mai aibă milă de Tutsi ».

4. Niciodată un post de radio nu a jucat un rol atât de important în săvârșirea unor crime în masă precum . Acest post a fost creat în solda directă a morții, propagând toleranța față de violență și crimă, oferind viitorilor ucigași identitate socială și legitimitate. El a proclamat obligația fiecărui bun cetățean de a-și suprima seamănul, ca o condiție inevitabilă pentru a-și continua propria existență. Din mijloc de comunicare în masă radioul a fost promovat în armă de distrugere în masă.

În limba locală, kinyarwanda, cuvântul genocid nu exista înainte de 1994. A trebuit să fie creat unul nou, “itsembabwoko”, care să sugereze conceptul de exterminare.

Alte cuvinte au fost deturnate de la sensurile lor inițiale precum “inyenzi” care îi desemna pe Tutsi și care însemna gândaci de bucătărie. Cuvântul era folosit pentru a asocia ideea de Tutsi cu dezgustul, repulsia și teama pe care le încearcă mulți în contact cu nedoritele insecte.

Comunicatele radio și oficialii utilizau verbele “a lucra” și “a curăța” cu înțelesul, insinuat și cultivat sistematic, de a ucide adversarii. Un prefect cerea populației, prin radio, să „lucreze” pentru comunitate, să „curețe” zonele în care locuiau în așa fel încât „nici un gândac să nu scape”. [3]

Nici o alternativă nu le-a fost lăsată viitorilor ucigași. A nu urma cele zece porunci era un act de trădare, era categoric exclusă orice îndoială sau ezitare. Inyenzi trebuiau combătuți cu orice armă aflată la îndemână.

Zis și făcut. La declanșarea fizică a genocidului rezultatele nu s-au lăsat așteptate. Un participant avea să mărturisească: “Unii nu mai găseau pe cine să ucidă pentru că erau mai mulți ucigași decât victime”.[4]

Altul, un fost primar, găsea nejustificată folosirea cuvântului genocid pentru că “au mai rămas supraviețuitori”.[5]

5. Cuvintele ucigașe au câștigat partida cu singurul cuvânt care ar fi putut apăra și diminua anvergura crimei. Nu era vorba de o dispută semantică. Folosirea termenului genocid ar fi antrenat, în virtutea articolului VIII al Convenției ONU din 1948 cu privire la prevenirea și reprimarea crimei de genocid, obligația organismelor internaționale de a lua “măsurile adecvate pentru prevenirea și pedepsirea actelor de genocid”.

În Consiliul de Securitate, Statele Unite au glosat precaut pe terminologie, refuzând o vreme recunoașterea genocidului, iar Franța nu era încă sigură, cum nu este nici acum, de intensitatea umbrei de vinovăție asupra propriei conștiințe, ca preparator militar al armatei Hutu, “etnie majoritară… pe cale de a câștiga acest război, pentru că este o categorie de oameni curajoși, organizați, de tradiție militară”. Cum însuși președintele François Mitterand spunea asta, cine l-ar fi putut contrazice![6]

6. Termenul de genocid și-a câștigat în cele din urmă un loc fruntaș în discursurile politice comemorative privind Ruanda. Cei un milion de inyenzi, sau poate mai puțini, pot să se odihnească în pace.

Mai are ce spune acest cuvânt. Poate o să auzim de el, eventual anul viitor. Tot în aprilie. Omenirea are ce comemora : 100 de ani de la începerea genocidului armenilor sau a ceea ce unele state încă numesc, pudic, “marea catastrofă”. Aceeași delicatețe în eludarea cuvântului tabu, genocid.

Un cuvânt vulnerabil, deși are de partea sa o Convenție internațională și definiție juridică.

De Convenția ONU cu privire la prevenirea și reprimarea crimei de mare catastrofă nu am auzit.

_______________________
[1] Laure de Vulpian, Rwanda. Un genocide oublié. Un procès pour mémoire.
[2] Collette Braeckman, Rwanda. Histoire d’un genocide.
[3] Human Rights Watch Report, Leave None to Tell the Story: Genocide in Rwanda.
[4] BBS News, Taken over by Satan.
[5] Alain Destexhe, Rwanda. Essai sur le genocide.
[6] Le Monde, Samedi 16 Juillet 1994.

Stela Vesa: Atingerea muzelor

8 mart.

Photo 1

© Stela Vesa

De 8 martie, m-am gîndit să  fac doamnelor și domnișoarelor educate și inteligente care îmi fac plăcerea să citească acest blog, adică tuturor, un dar. Un dar, chiar virtual fiind, de mai mare dragul: un buchet proaspăt de culori de la expoziția unei pictorițe, Stela Vesa, a cărei mitologie este populată predominant de femei elegante și rafinate.

Photo 2© Stela Vesa

Artista româncă, descendentă din Matisse, Chagall și Picasso, dar care ni-l evocă și pe Ion Țuculescu din „Autoportret cu frunză”, sau pe Ștefan Luchian din „Două fete”, a fost invitată să expună 33 de tablouri la Palatul Națiunilor din Geneva, sub stelele Delegației permanente a Consiliului Europei, de Ziua internațională a femeii.

Expoziția va fi vernisată în timpul sesiunii Consiliului Drepturilor Omului și va fi deschisă până sfârșitul marelui areopag diplomatic, la 28 martie 2014. E mai curând o veste bună, nu-i așa?

FLAUTISTA50x60cm mare

© Stela Vesa

În intenția organizatorilor, avem de-a face nu doar cu un eveniment artistic, ci și cu unul politico-diplomatic. Expoziția se numește „Atingerea muzelor” (The Touch of Muses) și în afară de generozitatea regalului de culoare și senzația intensă a bucuriei de a trăi, mai are vocația de a pleda pentru ratificarea Convenției Consiliului Europei pentru combaterea violenței împotriva femeii.

Cum ar spune poporul, dacă ar fi consultat, nu prin plebiscit, ci printr-un proverb, pe o femeie să nu o atingi nici cu o floare! Lumea paradisiacă a Stelei Vesa miroase însă a flori și a fructe proaspete.

Photo 4

© Stela Vesa

Atingerea muzelor Stelei Vesa este eterică, parfumată, tonifiantă, dezirabilă. Făpturi de vis, ele își declamă feminitatea și frumusețea cu discreție, pudoare și sensibilitate.

În contrast cu violențele de limbă și atitudine ale societății contemporane, romantismul pe care îl degajă picturile Stelei Vesa poate părea exagerat, din altă lume. Parcă văd grimasele blazate ale voluntarilor din luptele cotidiene pentru triumful convingerilor politice personale și de gașcă, pentru care o privire feciorelnică asupra unei opere de artă poate trece drept act de frivolitate nedemn de impetuozitatea masculină a atacurilor la persoană.(1)

Și totuși, nădăjduiesc că o scăpare de romantism și o evadare vremelnică în universul oniric al muzelor doamnei Vesa nu va răni pe nimeni.

Da, recunosc, ele vin din altă lume.

Photo 5

© Stela Vesa

Imaginea de mai sus, o reprezentare alegorică a diversității, a egalității între tenuri, a aspirației utopice spre armonie interrasială, a fost aleasă pentru afișul evenimentului.

ONU și Consiliul Europei oferă comunității diplomatice din Geneva o explozie bine temperată de culori născute din penelul unui mare artist român, care va încălzi timp de trei săptămâni vestibulul auster al Palatului Națiunilor. Să ne bucurăm așadar și să mulțumim grațioaselor muze și creatoarei lor!

Inter arma silent musae, spuneau bunii noștri romani. Iată însă că, deși trăim în perpetuu zăngănit de arme, muzele nu vor să tacă.

La mulți ani, muzelor!

_____________

(1) Am fost impresionat zilele trecute de vitejia irepresibilă a unor comentatori din tranșeele online, care păreau a fi plecat deja pe front, deși războiul Crimeii nici nu începuse. Pui de lei, încercați adesea de profunde dubii metafizice dacă să ducă sau nu gunoiul la ghenă, nu au avut ezitări în a face tot depinde de alții pentru a readuce pacea la granițe.

Candoare totalitară: omagiu lui George Orwell

19 feb.

Gratii dupa gratii

Condamnarea la moarte pentru trădare a unui membru al elitei politice a tulburat o dimineață liniștită într-o țară îndepărtată. Evenimentul a fost relatat de presa românească, dar cam în grabă. S-a notat semnificația represivă, dar nu a fost remarcată statura impozantă  a limbajului comunicatului în care se consemnează, de către agenția oficială de presă, faptele.

Comunicatul[1] în cauză merită un bob zăbavă, mai ales dacă îl citim în chip de omagiu postum adus lui George Orwell. Scriitor care nu a luat premiul Nobel nici pentru literatură, nici pentru pace, dar pe care posteritatea l-a consacrat ca pe cel mai profetic autor de ficțiune politică, un fel de Jules Verne al totalitarismului.

Limba se cuvine să fie creația comună a poeților și a muncitorilor manuali”, spunea Orwell. Textul comunicataului este atât de orwellian încât ne luăm libertatea de a presupune că profeția s-a împlinit.

2. Ne-am obișnuit să atribuim expozeelor politice – exagerând, desigur – scăpări de demagogie (de cele mai multe uneori inevitabile), ipocrizie (ici și colo, când căutarea tenace a binelui colectiv este ușor stânjenită de interese personale) și chiar minciuni (dar, e bine de știut, numai în cazuri de extremă necesitate).[2]

Comunicatul nostru nu urmează această linie ambiguă. El aduce poporului explicații limpezi asupra motivului pentru care numitul J., lider de partid și, implicit, de stat, precum și unchi prin alianță al dinastiei conducătoare, a fost condamnat pentru trădare și executat prin – scuzați-mi expresia populară – dare la câini.

„După ce au ascultat raportul ședinței lărgite a Biroului politic […] oficialitățile și populația întregii țări au cerut cu mânie ca elementele complotiste anti-partinice și anti-revolutionare să fie judecate cu asprime.”

Nici că se putea ceva mai convingător! S-ar putea doar obiecta că explicația nu era necesară de vreme ce poporul mânios ceruse condamnarea, nu altcineva.

Redactorii, onești, au ținut însă să repete adevărul, făcându-se ecoul aceluiași Orwell: „În vremuri de minciună universală, a spune adevărul este un act revoluționar”. Or, revoluția este preocuparea de căpătâi a partidului și statului care fac obiectul amabilei dvs. atenții. Acest aspect nu putea să scape unor autori onești.

3. Cititorii generos dotați cu perspicacitate sau doar cum multă experiență vor spune că adevărul este ultimul lucru la care dictatorii și regimurile totalitare ar face recurs. Și, trebuie să recunosc, ei au cu prisosință dreptate. Dar nu acum, nu aici.

Pentru că numai adevărul este prezentat în expunerea motivelor  care au determinat aspra judecată.

Judecați și domniile voastre: nu se pretinde că mortul a întinat idealurile nobile ale socialismului sau că făcea parte din societatea ticăloșită, ci ni se spune pe șleau că J. tânjea după putere, lucru nejustificat de vreme ce nu se afla în opoziție.

„… a comis tripla trădare de neiertat de a interveni pe calea succesiunii la conducere, ascuțind securea războiului, în timpul unei importante discuții cu privire la respectul cuvenit lui KJU în calitate de succesor unic al lui KJI ca răspuns la dorința unanimă a ansamblului partidului, armatei și poporului.”

„ … a adunat forțe indezirabile […] pentru a comite crima hidoasă care constă în a răsturna statul prin tot felul de intrigi și metode demne de dispreț cu ambiția nebună de a pune mâna pe puterea supremă în partid și în stat.”

Am putea trece cu vederea metodele demne de dispreț, dar nu și ascuțirea securii în timpul unei importante dezbateri. Trebuie să recunoașteți și dvs. că faptele sunt grave și în cazul că ne-am opri aici cu constatările.

4. Dar comunicatul agenției de presă merge mai departe și ne întoarce cuțitul în rană, când constată lipsa unor trăsături de caracter esențiale pentru ascensiunea în politică, cum ar fi să-ți iubești necondiționat și în orice împrejurare șefii.

„Nu merita în nici un fel încrederea politică și bunăvoința de care s-a bucurat din partea incomparabililor mari oameni de la Muntele Paektu[3].  Este o obligație elementară a oricărei ființe umane să răspundă încrederii prin simțul datoriei, iar bunăvoinței prin loialitate.”

„ Când a văzut toți participanții aclamând cu un entuziasm care făcea sala de conferințe să se cutremere, [J] s-a comportat cu aroganță și insolență, refuzând să se ridice de pe scaun și aplaudând fără entuziasm, ceea ce a provocat un resentiment considerabil al poporului nostru”.

Cu riscul de a vă stârni mustrări de constiință, vă întreb: nu-i așa că și noi ne surprindem că aplaudăm adesea fără entuziasm? Nu refuzăm uneori să ne ridicăm de pe scaunele pe care ne-au așezat partidul și statul?

5. Dar demonstrația vinovăției nu se limitează la abaterile de la deontologia congreselor de partid.  Consecințele acestui deviaționism al lui J. nu au întârziat să se facă simțite în actiunile practice, constructive, menite să asigure propășirea nației. Iată, de pildă, un pasaj din comunicat în care veți recunoaște prevalența stilistică a muncitorilor manuali:

„A fost atât de neobrăzat încât să împiedice fabrica de țigle de la T. să ridice un monument  sub formă de mozaic înfățișându-i pe KIS și KJI dând îndrumări pe teren. Mai mult decât atât, a refuzat cererea unanimă a personalului Unității Forțelor de Securitate Internă a Poporului […] care dorea să înalțe în fața comandamentului său un monument de granit pe care era gravat un autograf al lui KJU. A împins obrăznicia până la a ordona unității să ridice monumentul într-un colț umbros”.

Toate ca toate dar, mărturisesc, nici eu nu pot să-mi imaginez un gest mai mârșav de trădare a unui monument decât amplasarea lui într-un colț umbros.

„Aceste fapte dovedesc încercarea sinistră și premeditată de a crea iluzia idolatrizării propriei sale persoane de a trece drept cineva aflat deasupra liniei partidului.”

Iată o transpunere pe cinste a principiului „nimeni nu este mai presus de lege” într-o ecuație a puterii asumată cu candoare, în care liniei partidului i se stabilește locul cuvenit în geometria politică.

6. Intr-un efort lăudabil de prezentare obiectivă a situației, comunicatul recunoaște totuși unele merite ale celui mâncat de câini, cum ar fi, spiritul de inițiativă….

„A luat inițiativa propagării virusului indolenței, neglijenței și indisciplinei în societate”[4].

… sau locul său incontestabil în ierarhia mondială, într-un domeniu de specialitate atât de competitiv:

Toate aceste fapte dovedesc limpede că J. est un trădător fără egal în lume.”

7. Într-un final flamboiant, poeții din echipa de redactare a comunicatului iau locul muncitorilor necalificați și își pun propria amprentă stilistică și gnoseologică:

Nu contează câtă apă va curge pe sub poduri, nu contează numărul generațiilor viitoare, descendența  de la Paektu va rămâne neschimbată și de neînlocuit. Partidul, statul, armata și poporul nu cunosc pe nimeni alții decât pe KIS, KJI și KJU.”[5]

Dacă ar citi comunicatul, George Orwell ar fi mândru de discipolii săi de la agenția centrală de presă și s-ar întoarce în mormânt.

Așa mai zic și eu posteritate!


[1] Am citit comunicatul complet într-o traducere în limba franceză, « L’Exécution d’un traitre à la patrie », Le Temps, 19 decembrie 2013.

[2] Cum ar fi crizele, perioadele de dinainte de alegere, cele de după, și transmisiile televizate.

[3] Dacă aveți răbdare veți afla într-o viitoare notă de subsol cine sunt « incomparabilii oameni mari de la Muntele Paektu ».

[4] Mă gândesc cu tristețe că la noi nu se știe cine a luat această inițiativă.

[5] Vedeți? Nu a curs apă multă pe sub poduri și ați și aflat!