1. Cârtitorii de bună credință se îndoiesc că am aflat de la Lucian Boia sau de la Constantin Rădulescu-Motru cum ar putea fi prefăcută România în una mai bună și mai dreaptă. Asta în ciuda sforțărilor lăudabile pe care le-am făcut împreună, în două dintre articolele anterioare, din nobilul imbold de a pătrunde psihologia poporului român la ea acasă. Pe Emil Cioran nici nu-l mai consultăm, ca să nu ne stricăm și optimismul care ne-a rămas după petrecerile de sfârșit de an.
Dar eu propun prin prezenta să mai întrebăm cumva și poporul ce crede despre el însuși. E drept, unii spun că poporul trebuie doar ademenit la alegeri și invocat la talk-show-uri, nu consultat ad-litteram. Pasămite poporul se duce pe la referendumuri dar nu votează cum trebuie, îi place zahărul și uleiul în găleți de plastic, are conducătorii pe care-i merită și nu iese la deszăpezire nici măcar când trece pe la el un prim-ministru. Alții, mai cu judecată, cred că înainte de toate trebuie întrebată Curtea Constituțională dacă este potrivită consultarea populară într-o chestiune atât de delicată precum psihologia colectivă.
Profit de bunăvoința domniilor voastre ca să nu vă întreb nimic, întrucât cine știe ce alte obiecțiuni ați mai putea adăuga, pe care din respect nu mi-aș permite să încerc a le combate.
2. Ca soluție de compromis vă propun să-l invităm pe podium pe un reprezentant autentic al poporului, ales cu grijă de vreo două secole de-a rândul, din rândul maselor: Păcală.
Recunoașteți că l-ați cam uitat, căzuți fiind în admirația unor personaje mai noi și nu mai puțin eficace în păcăleli! Totuși, veți fi de acord cu mine că Păcală face parte din tezaurul național și nu ne putem permite să-l dăm uitării, de vreme ce după alte tezaure, cum ar fi acela dat în păstrare la ruși, încă mai tânjim.
Ș-apoi poate ne prinde bine la creșterea moralului să-l mai vedem și pe veselul Păcală în compania personajelor ceva mai deprimante din mitologia populară, cum ar fi ciobanii mioritici în stare să-și omoare partenerii de coaliție pentru o turmă de miei. Sau, bunăoară, constructori precum Manole, meșterul care odinioară nu era în stare să termine biserica în termenul prevăzut, așa cum, în zilele noastre, meșterul Bechtel nu mai termină o dată autostrada.
Păcală, am recunoscut cu toții în cunoștință de cauză, e de-al nostru, din popor, glumeț, isteț și descurcăreț, cum de altfel ne place tuturor să ne credem. Unii îl iau drept prost, dar vorba ceea, e prost cine mă crede prost. Păcală însă este strămoșul jovialului Mitică și al răposatului Bulă, de care suntem mândri cu just temei.
Dacă găsiți de cuviință că exagerez, ascultați-l numai pe Ștefan Luca, semnatarul unei prefețe la o nouă ediție a „Isprăvilor lui Păcală”[1]:
“Toate păcălelile lui ascund un tâlc, ele răzbună necazurile unui popor înzestrat, împins la fund, care, în afara doinelor de jale, izbucnește și-n frumuseți limpezi, senine, în jocuri sprintene, în duioșie și care are și alte straie decât sumanele cenușii“ .
Nu știu cine este dl. Luca, nu știu alții cum sunt, dar mie parcă îmi saltă inima de bucurie la citirea acestor vorbe patriotice și bine simțite[2], chiar dacă pe alocuri sunt puțin confuze.
Așadar, dacă-i un tâlc ascuns, să-l aflăm, să ne bucurăm de el!
3. Păcală își începe cariera publică – ca să zicem așa – păcălindu-i pe cei doi frați ai săi în însușirea vacii Joiana, rămasă moștenire după moartea tatălui. Fratele mare avusese grijă de Joiana de la vârsta ingrată când era doar vițea, în vreme cel fratele mijlociu l-a îngrijit pe bătrânul tată la vârsta, și mai ingrată, când l-au lăsat puterile. Păcală nu avea în CV nimic din toate aceste deșertăciuni, dar era întrutotul îndreptățit la moștenire prin meritul nașterii, aidoma fraților săi: justiția, o știm cu toții, e oarbă!
Dar cum vaca nu putea fi împărțită vie, frații recurg imprudent la serviciile hazardului și la sondarea preferințelor personale ale vacii. Fiecare ofertant își construiește un ocol ospitalier în măsură să atragă vaca prin promisiunea unui prânz adecvat, într-un loc decent de muncă. În al căruia va intra dobitoaca, a aceluia să fie!
Se vădește aici decalajul de cunoaștere a firii animale între cei doi frați mai mari – care prea iau lucrurile în serios – și Păcală, care știe că și la vite, ca și la oameni, percepția contează. Frații cei mari muncesc din greu pentru amenajarea și dotarea ocolurilor în conformitate cu normele timpului (pe vremea aia nu existau standarde europene pentru nutreț, lucru care evident stimula ingeniozitatea populară!). Dar ei au greșit din nou crezând că munca cinstită duce musai la reușită.
În vreme ce eroul nostru preferat … dar las poetul să o spună cu mai multă elocvență :
« Iar Păcală a lor frate ?…
Sub un plop în vremea asta s-odihnea trântit pe spate. »
Păcală improvizează, rupe niște răchită și crenguțe de stejar și-njghebează un frunzar[3].
Joiana, frivolă ca toate vacile abia trecute de prima tinerețe, pare să nu aprecieze excesul de zel al fraților celor harnici și alege frunzele lui Păcală, intrând pe cale de consecință în șeptelul privat al acestuia, așa cum ar intra astăzi un fotbalist în cel al lui Gigi Becali. Intuiția vacii și a lui Păcală a fost remarcabilă dacă ne aducem aminte că frunza verde avea să devină, pe termen lung, însăși imaginea pe plan internațional a României, la inițiativa urmașilor.
Decizia nu a fost tocmai potrivită pe termen mediu însă, deoarece după puțină vreme, Păcală lasă vaca în voia sorții, la discreția primului lup venit. Nu degeaba, desigur, ci în schimbul unei sume rezonabile de galbeni aflate într-un depozit constituit în scorbura unui copac de niște hoți, singurii cetățeni de rând care își puteau permite economii pe atunci.
Plăcându-i să-i păcălească pe hoți, Păcală nu iartă nici puterea executivă sau cea judecătorească. Nimic de zis, statul de drept nu era o prioritate pentru autorități. Lucrurile aveau să evolueze oarecum, până la un anumit punct, în vremurile fericite pe care le-am apucat acum cu toții.
4. Dar, ferească Dumnezeu să fii popă, iertată fie-mi inadvertența logică, și să intri pe mâna lui Păcală. Premeditat sau nu – tradiția populară nu este prea limpede în acest prim caz de omucidere – chiar într-unul dintre primele episoade ale isprăvilor sale el omoară un popă cu bâta[4], pentru simpla vină a sfinției sale de a fi fost curios să vadă cum își numără Păcală banii[5].
Frații mai au ceva-ceva mustrări de constiință, dar nu suficient de convingătoare ca să contracareze logica implacabilă a lui Păcală :
”Ho !…Destul !…le-a zis Păcală. Ce atâta gălăgie ?…
Orișicâtă vaicăreală, geaba !… popa… tot nu-nvie !…
Să-l ascundem ?… Geaba iarăși !… Tot se află ! De scăpare
Nu-i decât un chip !
– Anume ?
– S-o tulim, îndata mare !”
După cum se vede, nu întâmplător descendenții lui Păcală care fac afaceri cu statul iubesc libertatea de mișcare proprie, dar și pe cea a capitalurilor dornice să călătorească în țări și bănci străine.
Un alt popă viclean, nu-i vorbă, de care Păcală se ocupă, în calitate de argat, cu o sârguință demnă de o luptă de clasă mai bună, plătește cu vârf și îndesat abuzurile comise împotriva slugilor cărora, după îndelungate servicii credincioase, le tăiase nasurile la supărare. Printre altele, Păcală îi omoară preoteasa, urmată de mama soacră, pentru ca în final, să faciliteze – printr-o manevră atât de dibace, încât nici astăzi Codul Penal nu ar ști la care dintre articolele 174-179 să o încadreze – moartea copilului nevinovat care se afla la momentul potrivit în locul nepotrivit.
Nu mai amintim afacerile dubioase nu tocmai kosher pe care Păcală le face cu locatarii cu același nume ai Morii Dracilor, a căror grijă pentru păstrarea bunei reputații de negustori cinstiți și neprinși, este deturnată în folos propriu, de liberalul Păcală care-i minte și înșeală[6].
5. Dacă ar fi să ne oprim cu relatarea aici, ne-am mira de ce Preafericitul Daniel nu afurisește numaidecât pe numitul Păcală pentru fapte îndreptate împotriva cinstiților slujitori ai bisericii.
Dar, ca să spunem adevărul gol-goluț, faptul că Păcală nu era prea dus la biserică nu înseamnă că nu era credincios. Poporul, în mărturia sa sinceră și nepărtinitoare, ne face cunoscut că Păcală l-a afumat pe Dumnezeu arzându-i conținutul unui întreg sac cu tămâie și, după cum povestește rapsodul, exclamând pios:
“Iac-așa” (gândea Păcală, bucuros de-a sa ispravă),
“Jertfa mea primește-o Doamne, cu plăcere-colo-n slavă”.
Exercițiul de captatio benevolentiae chiar în această formă puțin cam ostentativă a plăcut cu siguranță Puterii, deoarece nu numai că a dus la trecerea cu vederea a păcatelor săvârșite de Păcală cu voie sau fără de voie, cu fapta sau doar cu gândul, dar a generat o răsplată imediată, nu amânată pentru lumea cealaltă, cum se obișnuiește. Păcală a căpătat un fluier fermecat, care incita la dansuri îndrăcite (dacă îmi este îngăduită această exprimare nepotrivită contextului duhovnicesc), cu care avea să vină de hac familiei preotului cel hapsân, în incidentele ulterioare.
Dacă urmărim acest filon de smerenie în continuitatea lui conceptuală, vom înțelege mai bine ceea ce este mai greu de înțeles în zilele noastre, adică de ce pelerinajele la moaștele sfintelor din patrimoniul național determină rezolvarea problemelor lumești ale săracilor în bunuri materiale sau cu duhul, în fața cărora până și guvernele de stânga rămân neputincioase.
6. Cu asemenea alese calități, eroul nostru nu putea să fie decât popular și să reușească în societate. Nemaifiind contemporan cu noi, îl putem iubi pe Păcală și atunci când, într-un gest de supremă învățare de minte pentru comunitate, îl păcălește pe văcarul comunal, aspirant la postul de primar, să execute în locul lui o pedeapsă capitală, își însușeste toată cireada satului (ce-ar mai bârfi baciul ungurean și cu cel vrâncean, dacă ar ști!) și îi trimite pe toți consătenii să se înece (în frunte, vai!, din nou, cu un nefericit popă). Intr-un final apoteotic, olteanului nostru, în lipsa unui anturaj competent și a unei opoziții credibile, nu-i rămâne altă opțiune decât să concentreze toate puterile în sat.
“Acolo-n adâncul apei, toți mormântul și-au aflat.
pân’ la unul ! … iar Păcală ? … a rămas doar el în sat,
Cu nevestele vădane.”
Păcală ne oferă, în felul lui, un model de reușită bazat pe valori care continuă să ne inspire. “Bună scriere pentru popor”, cum ar fi spus însuși George Călinescu.
Păi, dacă am aflat acum tâlcul ascuns al isprăvilor lui Păcală, hai să îl împărtășim la toată țara, ca România să fie bine şi tot românul să prospere! Muzica!
© Petru Dumitriu
[1] Petre Dulfu, Isprăvile lui Păcală, Editura Cartex, București, 2012, de unde sunt extrase citatele.
[2] Mă rog, cu excepția unei sintagme, pe care, cititorul perspicace a sesizat-o deja în fragmentul cu pricina, dar pe care mi-e un pic rușine să o reproduc, fie și cu indicarea sursei, cum se cuvine de la o vreme încoace.
[3] Rima-i nu-mi aparține, e-a lui Petre Dulfu.
[4] Mult mai târziu, poporul a încetat să mai folosească bâta pentru pedepsirea corporală a preoților de țară, reținând-o însă pentru soluționarea rapidă a disputelor din traficul auto în mediul urban.
[5] Bani obținuți, iar ați ghicit, printr-un procedeu pe care Codul Penal într-o lectură superficială a articolelor 227 și 228 ar putea trece drept furt.
[6] Asta, da, este rima mea, mulțumesc frumos pentru complimente.
LUMEA PRIVITĂ CU BUNĂVOINŢĂ 
Iarasi FELICITARI, de data asta pentru inspiratul text cu si despre Pacala, din care mai avem mereu cate ceva de invatat…..
Sa dea Dumnezeu ca Anul Nou 2014 sa va aduca numai sanatate, putere de munca si implinirea dorintelor, alaturi de cei dragi din familie.
V. & G.Tz.
mulțumesc pentru momentele de destindere și amuzament după cele de …luptă cu produsele atât de gustoase și, în unele cazuri aproape pantagruelice de sfârșit și început de an. La mulți ani cu bucurie și cu…aceeași inspirație !
La multi ani, draga Petru! An Nou minunat, dupa pofta inimilor familiei Dumitriu. Felicitari pentru reluarea „bunavointei”.NS
Multam fain Petru, am pornit ziua cu buna dispozitie dupa citire…si un citat interesant :”e prost cine mă crede prost”!!!
Anul ce vine cu pace in trup si suflet!
Mihai
🙂
Bun gasit!
Mi-ai amintit de Costache Negruzzi.
[Scrisoarea XII – Pacala si Tandala.]
Desi ma aflu pe blog, in lumea virtuala, ma simt ca-ntr-o mare catedrala care, in ciuda timpului ce i-a macinat frumusetea, isi dezvaluie in fiecare colt, pe fiecare piatra, urmele grandorii.
Esti un caraus iscusit in marele depozit, numitu-l-am, literatura.
Fascinant este cum, in jurul unui personaj, se zgugraveste intr-un ritm ametitor, un intreg tablou (lume), de o bogatie ce atinge aproape nefirescul.
Si mai fascinant este ca totul pare/este neschimbat, cu exceptia decorului.
Il asezam meticulos pe Pacala al secolelor XVII-XVIII langa cel al secolelor XX-XXI. Stupoare. Nicio schimbare. Paradoxal este ca nici societatea (lumea in ansamblul ei, ca forma de manifestare) nu s-a schimbat. Doar unitatile lexicale au suferit ceva modificari.
Dar nu „mai lungesc ata” si-ti spun: MULTUMESC!
Astept cu mare interes urmatoarea postare.
P.s. – apropo de limba romana, de similitudinile veacurilor mai sus amintite, nenea Costache Negruzzi scria in „Scrisori”:
„Pe când uitasem că suntem români şi că avem şi noi o limbă, pe când ne lipsea şi cărţi şi tipografie; pe când toată lumea se aruncase în dasii şi perispomeni ca babele în căţei şi motani, căci la şcoala publică se învăţa numai greceşte; când, în sfârşit, literatura română era la darea sufletului, câţiva boieri, ruginiţi în românism, neputându-se deprinde cu frumoasele ziceri: parigorisesc, catadicsesc ş.c.l., toate în esc, create de diecii vistieriei, pentru că atunci între ei se plodea geniul, şedeau trişti şi jăleau pierderea limbii, uitându-se cu dor spre Buda sau Braşov, de unde le veneau pe tot anul calendare cu poveşti la sfârşit, şi din când în când câte o broşură învăţătoare meşteşugului de a face zahăr din ciocălăi de cucuruzi, sau pâine şi crohmală de cartofe.
Tot însă mai rămăsese o şcoală pre care aceşti buni bătrâni o priveau ca singur azilul prigonitei limbi, şcoală unde se învăţa încă româneşte, aproape de Iaşi, în monastirea Socola. „
Mulțumesc, Andrei Radu. Delicios textul lui Negruzzi. Bună sugestie de lectură. Mai vreau.
„Azilul progonitei limbi”, superb!
M-a luat valul, si „ce e val ca valul trece”, am omis sa afirm ardent: Pacala este contemporan cu noi pentru ca, volens-nolens, el este fibra noastra.
Nu știu ce să zic. Pricepuții l-au comparat cu Nastratin Hogea. Alții cu Till Eulenspiegel. Dacă asemănările cu Nastratin Hogea le-aș mai înțelege, din motive lesne de intuit, mă întreb dacă chiar poate Păcală semăna cu neamțul Eulenspiegel pe care, ca să zic așa, nu-l cunoscut decât din auzite. Mi-ai stârnit curiozitatea. Or fi la noi istorii cu Eulenspiegel, traduse, știe careva?
Doamna Dobrescu, sunteți cu noi? Ca amică a lui Nastratin nu se poate să nu îl cunoașteți și pe Eulenspiegel.
Pe de altă parte, este posibil ca poveștile astea care alcătuiesc mitologia populară să fi circulat de la un popor la altul, fără pașaport, așa că nu se poate ști cu siguranță, dacă într-adevăr personajele sale reprezintă un popor anume sau sunt doar noțiuni generice adaptate mentalităților locale.
Ațîțat de felia precedentă și nerăbdător ca un cirac ambițios, am tras cu ochiul aici, în foișorul domniei voastre… Așadar, orice ar face, oricum ar face, orișicît ar face, Păcală nu capotează și nu se compromite existențial. De ce oare? Păi fiindcă are karmă de voievod vechissim, ca să zic așa. Rîul, ramul îi sunt, cu titlu metafizic, prietene… Păcală o scoate mereu la capăt și face figură delicioasă fiindcă se mișcă într-un cosmos croit în adecvare cu (dez)ordinea sa lăuntrică. În construcția populară, întîietate epică are Păcală și, plecînd de la el, i se livrează un peisaj pe măsură. Pînă și bunul Dumnezeu e un actant obținut cu ingredientele acestei rețete narative, adică e o Pronie avantajoasă, la-ndemînă pentru protagonist. (Îi convine ofranda, intervine complice, fabricînd atuuri…) Zic, deci, că Păcală e una din fantasmele axiale ale imaginarului compensatoriu autohton, o variantă a escapismului nostru folcloric. Cînd realul te sîcîie și te ustură, răstorni principiul Creației: gîndești eroul și-l așezi într-o istorie oportună. (Evident, pentru efectul dorit, imaginezi și obstacole, precarități, toxine, dar, în mare, faci ca țesătura lumii să-i priască.)
A, mulțumesc pentru vizita în modestul nostru cerdac, mai ales că nu ați venit cu mâna goală, ci cu comentariu atât de interesant și de pertinent. Da, nu remarcasem, râul, ramul sunt de partea lui, este ajutat de elementul natural (scorburile pline cu bani, vântul care îi vinde ponturi), de întâmplare (tocmai trecea pe-acolo văcarul, tocmai avea nevoie popa de argat), de divinitate (cumva împotriva slujitorilor săi personali), și obține chiar cedarea respectuoasă a contrariului Aceluia (dracii de la moară). Ii faceți un portret destul de flatant, oricum mult mai logic și mai convingător decât cel al dlui Luca, de care Păcală ar fi mândru. Si incercați un răspuns și la întrebarea dacă Păcală ne reprezintă sau nu. Ințeleg că Păcală, cu abuzurile sale și acțiunile „incorecte politic” este mai curând expresia unui „wishful thinking” decât a realității. Nu știu dacă asta este cu mult mai bine, dar trebuie să admit că Păcală poate fi ceea ce ne spuneți că este. Mulțumesc încă o dată.
Bună ziua la dumneavoastră boieri mari,
La mulţi ani minunatule Petru şi minunaţilor comentatori,
Felicitări!
Înainte să apuc să citesc comentariile domniilor voastre mă bătea gândul să-l compar pe Păcală cu Nastratin Hogea şi cu Ostap Bender. M-am răzgândit atunci când am constatat că, deşi la şmecherii i-a dus mintea pe toţi trei în egală măsură, totuşi, din punct de vedere moral, comparaţia ar fi ieşit în defavoarea lui Păcală, căci ceilalţi doi nu au lăsat capete sparte risipite prin cimitire. Păcală însă da.
Cine este totuşi Păcală? Din ce regiune istorică vine el..? Este el ardelean, moldovean sau muntean? Ia să vedem!
Dacă ne luăm după faptul că lui Păcală nu-i plăcea munca, atunci el este un regăţean sadea, nicidecum un ardelean, căci ardelenii se ştie, după ce beau bine dimineaţa muncesc toată ziua de le sar capacele şi de-abia spre seară li se aşează capacele la loc, după ce termină kilu’ de palincă. Şi no, cuvântul muncă fiind vezi bine, de origine ungurească, de-a lungul istoriei nici nu prea au ei avut loc de-ntors… Sigur, sigur, toţi românii au învăţat acest cuvânt foarte impopular, dar nu au practicat activitatea pe care o presupune el, decât au fost siliţi să o facă.
Și-apoi, el și-a omorât soţia cu premeditare ca să-Mi facă Mie chipurile, pe plac, precum şi la cei doi românaşi – ciobănaşi, unul ungurean şi altul viitor regăţean, lacomi de animale, cărora nu le-a păsat că în cărţile de şcoală va scrie cândva că de-a lungul istoriei românii s-au iubit şi s-au avut ca frații. Ei şi în ziua de azi se încurajează unul pe celălalt cu vorbele: „Hai la muncă să muncim, dă Doamne să nu găsim!”
Concluzia: Păcală nu este ardelean.
Dacă ne uităm şi la meşterul Manole care şi-a i s-au avut ca fraţii şi cărora nici viitorul Cod Penal nu le spunea nimic, cum nu le spune nici astăzi, nu putem trage decât o singură concluzie: Păcală nu este moldovean. Moldovenii ştim bine, miloşi din fire, n-au omorât decât tătari şi turci la viaţa lor, dar nici pe-aceea nu i-ar fi omorât dacă nu-i învăţa Ştefan cel Mare la pat şi Sfânt pe la ospeţe, cum să facă să nu îndărăpteze. Şi-apoi ei doar beau vârtos şi violează babe nevinovate, după cum ne învaţă ştirile Protv.
Ce-a mai rămas…? Muntean nu e, pentru că muntean sunt Eu. Aşadar Păcală nu e nici muntean… Dar nici extraterestru catolic sau reformat nu pare să fie, chiar dacă avea el ce-avea cu ortodoxismul, că numai pe popii ortodocşi avea pică, dar uite că n-a încercat să cumpere Ardealul bucată cu bucată. Că extratereştrii, vedeţi domniile voastre, ceardaş-acolo iama dacă ar putea!
Deşi iaca, dacă mă gândesc că şi că nu-şi fura căciula singur, ci întotdeauna pe-ale altora, atunci Păcala, rămâne până la proba contrarie, un dac neaoş, neozamolxianist. Ba mai mult… el este chiar un taraboste rege mayaş. Vreţi dovada? Orice dacomaniac s-ar lăsa aruncat în suliţi pentru adevărul de netăgăduit că Păcală este de fapt măreţul rege mayaş Pakal, deoarece dacii, se ştie, au generat toate popoarele, limbile, rasele, religiile, culturile, agriculturile şi civilizaţiile Pământului.
Felicitări încă o dată bunule prieten!
1. Dacă, avem binecuvântarea ta, Doamne, mergem înainte și ne lăsăm păcăliți de omul nostru, precum și ursul s-a lăsat păcălit de vulpe.
2.Precum tu ierți greșiților tăi, iertăm și noi calculatorul care scrie de capul lui. S-a făcut cuvenita corectură.
3. Toate vorbele tale despre Păcală sunt înțelepte, cu deosebire cele despre moldoveni, care se știe că sunt cei mai viteji și cinstiți dintre daci.
4. Dar mi-e teamă că Păcală nu este mayaș. Ce-i drept că toți povestitorii își atribuie meritul de a-l fi născut pe Păcală, din patriotism local. De ce spun asta? Nu ca să hulesc, dar autorul Petru Dulfu ne dă a înțelege că-i de-al nostru, din popor:
Nu azi,nici ieri,hei! de-atuncea, apă-a curs pe Olt cam multă!
(Sănătate, de la domnul, celor care mă ascultă!)
Undeva p-aci, sub cerul scumpei noastre Românii,
Intr-un sat trăia – se zice – un moșneag, ce-avea trei fii.
Moșneagul era tăticul lui Păcală, dar se poate presupune că l-a făcut când era mai tânar. Că e și oltean nu se poate spune sută la sută, dar mayaș nu este pentru că dacă era nu mai scăpam noi de sfârșitul lumii de la sfârșitul anului 2012.
Cu bucurie, vă spun: Bună ziua, domnule Dumitriu!
Mi-era dor de un text bun, scris frumos, inteligent, captivant. Resimt sentimentul nevolniciei în fața infirmității și imposturii generalizate, însă mă surprinde curajul cu care tușați portretul ființei naționale, fără să se prindă de asalt vreun nevertebrat de „seamă”. Cunoașteți noua paranoia românească: feriți-vă, computerele vă sunt controlate! Dacă eu însămi n-aș fi în vâltoarea acestui Big Brother, aș zice că povestea cu ascultatul telefoanelor și agresarea e-mail-urilor e un mit urban. De aceea, cu atât mai mult salut articolul dvs. care îmi amintește de palida, dar semniificativa și onoranta rezistență din munți. Sunteți un fel de Caramitru recitând subversiv Eminescu.
Și pentru că am amintit de el, de Eminescu, vă semnalez apariția unei cărți apărute la Humanitas (poate o știați): „Mărturii despre Eminescu. Povestea unei vieți spusă de contemporani” – un volum editat de Cătălin Cioabă, anul trecut.
Dedulcit la vorbă ca orice moldovean, Eminescu era un limbut, un palavragiu notoriu, cum spune despre el Ioan Slavici, în carte: „Una din cele mai caracteristice slăbiciuni ale lui Eminescu era nesațul în discuțiuni. El discuta liniștit și cu multă cumpănire, nu-și pierdea niciodată sărita și nu ținea să convingă ori să înduplece; după ce se înfigea însă în vreo discuțiune, nu mai puteai să scapi de el câtă vreme n-a ajuns să se dumirească dacă e ori nu adevărat ceea ce spui”.
La rândul lui, Teodor Ștefanelli recunoștea: “Nu erau multe expresii favorite ale lui Eminescu, dar puţinele ce le avea, le întrebuinţa adesea. Aşa era expresia pur şi simplu, pe care o întrebuinţa totdeauna când voia să dea cuiva vreo lămurire. Este pur şi simplu aşa şi aşa… şi urma apoi cu explicaţiile şi motivările sale. Expresia aceasta era aşa de obicinuită la Eminescu încât fiecare o considera ca o particularitate a lui, şi dacă o întrebuinţa altul i se zicea că-l copiază pe Eminescu. Expresia ce o întrebuinţa Eminescu când saluta pe colegii săi era: Trăiască naţia!, iar când era astfel salutat, răspundea cu cuvintele: Sus cu dânsa! Această formă de salutare era uzitată la toţi studenţii din Viena şi s-a înrădăcinat atât de mult, încât a rămas şi până în zilele de astăzi. Când neajunsuri, dureri şi suferinţe apăsau greu sufletul lui Eminescu şi era necăjit de tot, atuncea ofta adânc şi sfârşea cu expresia: ‘tu-i neamul nevoii! Aceasta era unica expresie mai grea ce am auzit-o din gura lui Eminescu şi despre care mi-a spus odată: Asta-i unica înjurătură pe care am deprins-o de la tatăl meu.” Sigur, volumul cuprinde multe confesiuni ale altor contemporani despre hainele și dinții galbeni ai poetului, despre aspectele unei vieți trăie în simplitate, care, azi, s-ar dezbate cu acribie la Măruță sau Antena 3.
Și dacă-i tot pomenim pe înaintași (contemporani de soi nu prea avem), ce dueluri spirituale aveau loc cândva la Capșa! (loc de unde Eminescu avea de gând să plece ca să-l împuște pe rege). Într-o zi, când Tudor Muşatescu era în plin avânt de cursivitate verbală, una dintre tinerele poete îi spune: „Vai, maestre, teribil de spiritual mai eşti! Nici nu ştii cât ne-am distrat. Lângă dumneata mai prindem şi noi niţel duh”. Răspunsul dramaturgului: „N-aveţi nicio grijă, doamnă, nu se ia”. Așa mă simt și eu în fața articolului dvs., ca madama de la Capșa.
Sigur că Păcală e personajul simptomatic, identitar al nației, adevăr pentru care este și atât de adorat. E din popor, e de-al nostru, seamănă cu noi ceva de numa-numa. Din fericire, din păcate, este tiparul votantului român, al șmecherului ignorant, al masei fără repere și ierarhii. Și da, după descrierea făcută de dvs., mai este și oltean!
Cu bine și cu sănătate,
Maria Dobrescu
Chapeau!
Sărut mâna pentru amintirile despre Eminescu. Si pentru semnalarea volumului cu pricina. Amintirile nu pot fi toate noi (păi da, amintirile sunt vechi, nu-i așa! Nu poți spune „am o amintire proaspătă, acum scoasă din memorie”. Dar poți spune „tocmai mi-am amintit”. In fine, ne mai gândim!) dar e foarte bine că Humanitas și-a adus aminte de Eminescu. Pe asta cu „tu-i neamul nevoii” o știam dar era uitată de mult (altă prostie pe care o spun. Dacă am uitat, cum pot ști precis când am uitat!?)
Savuroase inserții, mai vrem!
Poate într-o zi ne povestiți despre Nastratin Hogea. Musai că l-ați cunoscut! Dacă nu cumva veți fi având și vreo poză cu el.
Cât despre posibila asemănare a unor personaje literare de pe blog cu unele personaje reale de pe ecran, nu recunosc nimic! Honni soit qui mal y pense! Nu le cunosc! Fata mea e Maria Magdalena!
Vă mai așteptăm!
Trăiască nația!
Bună dimineața!
Frumos dialog, mereu cu zâmbete în colțul gurii! Cât despre controlul, identificarea și pedespirea celor cu opinii sănătoase, altele decât ale umflaților de azi, situația este absolut reală. De aceea și recurgem la camuflări. Nu la fel i s-a transmis și lui Maiorescu, la vremea lui, în legătură cu exaltările ziaristului de la Timpul?: „Mai potoliți-l pe Eminescu!”
Da, pe Nastratin îl cunosc oarecum, în măsura în care radiografiez, mai intens decât alții (perspectiva meseriei), regiunea Balcanilor, la pas. Balcanicii sunt mai neciopliți decât restul europenilor, foarte fățarnici și naționaliști, însă deschiși și prietenoși. Calzi. Iar perspectiva de a fi păcălit, înșelat te paște la orice colț. Pentru edificare, iată un banc:
„Cică domnul prim ministru plecase să taie panglica la câţiva kilometri de autostradă. Uitându-se pe geamul mașinii, vede la marginea drumului doi amărâți, care frământau chirpici cu picioarele goale. Intrigat de ceea ce vede, domnul prim ministru oprește mașina și îi întreabă pe cei doi: – Măi, oameni buni, nu vă este rușine să faceți nenorocirea asta de chirpici, într-o țară membră a Uniunii Europene, care tocmai a reușit, sub îndrumarea FMI, să se macrostabilizeze? Ce-i înapoierea asta ? Ce faceți cu amestecul ăsta oribil de bălegar, paie și noroi? – Domnule prim ministru, răspunde unul dintre indivizi, nu-l facem pentru noi.Îl exportăm în Federația Rusă. – Îl exportați în Rusia? Extraordinar! Ce luați pe el? – Știți, rușii ăștia nu prea au rezervă valutară, așa că ne plătesc în natură. Ne dau o mie de AK-47 pe tona de chirpici. – Sunteți nebuni?! Introduceți ilegal armament în țară! – Nuuu! Nu intră neam de AK-47 în România. Le reexportăm imediat în Iran. – În Iran?! La teroriștii ăia? Ce luați de la ei? – Petrol, domnule prim ministru. Pentru fiecare AK-47, câte o tonă de petrol, dar să știți că nu îl aducem ilegal în țară. Din Iran pleacă direct în Japonia, că ăia, or fi ei deștepți, dar n-au petrol. – Ce luați din Japonia, ce vă dau pe petrol? – Ehh! Niște rahaturi de microcipuri, de încap o mie într-un portofel, dar le vindem americanilor, că au nevoie de fleacurile astea, ca să facă niște rachete. Să știți că plătesc bine. Pentru fiecare flecușteț din alea ne dau zece mii de dolari. – Și? – Păi acum devine complicat, că trebuie să schimbăm la Bancă dolarii pe euro. – De ce? – Pentru că bulgarii nu vor decât euro. – Dar ce treabă aveți voi cu bulgarii? – Păi, domnule prim ministru, noi, cu tranziția și cu austeritatea, am sărăcit de tot. Nu mai avem animale. Cum să facem chirpici, dacă nu importăm bălegar de la bulgari?”
Si pentru că subiectul Păcală (și alți șmecheri ca el) nu-mi este străin, vă las mai jos un articol din anul 2008, publicat înaintea alegerilor. O zi dragă și frumoasă! Îmi cer scuze pentru lipsa diacriticelor. Sper să fie lizibil. Dacă aveți timpă să-l citiți până la capăt, acolo se află și oarece date despre Nastratin. Cu bine!
Maria Dobrescu
Eroul național al umorului românesc
Păcală, un critic hâtru al vieții
Perioada de efervescenta electorala pe care o traversam in prezent m-a dus cu gândul nu la Caragiale, cum firesc ar rationa fiecare dintre noi, ci la Pacala, personajul istet si abil care ii taxa cu inteligenta si umor pe mai marii zilei, pe fatarnici, pe grosolani, pe “lustruiti”. Si-atunci, o pleiada intreaga de astfel de eroi populari mi-au aparut in minte, eroi care au persiflat desertaciunile vietii de zi cu zi, identificând in folclorul fiecarui neam câte un Pacala national: Nastratin Hogea, Till Eulenspiegel, Bertoldo, Svejk. Iar ca bonus, literatura noastra populara i-a adus la festinul hazului de necaz si pe Tândala, Danila Prepeleac si chiar Bula, ultimul venit in confrerie.
Literatura populara conserva in memoria afectiva a fiecaruia personaje pozitive care au infrumusetat sufletul oricarui copil. Pacala, comicul pus pe sotii, aparator al dreptatii si osânditor al strâmbatatii, este unul dintre acestia, simbol al omului simplu, desprins din multime, cu care uneori ne place sa ne identificam. I-am regasit in aceleasi colturi ale amintirilor pe Till Eulenspiegel, pe Danila Prepeleac, pe Tândala, pe Nastratin Hogea care au ridiculizat laolalta, prin istetime, ironie, naivitate, sinceritate, cinism, inechitatile si nedreptatile celor din jurul lor. Dar cel mai mult, prostia si fatarnicia au fost adesea condamnate in fabulele, poeziile sau povestile in care ei erau protagonisti. Supravietuind trecerii timpului, acestia au facut ca spiritul vesnicei copilarii si al virtutii sa dainuie pâna azi. De aceea, prin exercitii de imaginatie, incerc uneori sa le gasesc câtiva corespondenti in actualitate, iar demersul este extrem de dificil. Pentru ca le trebuie acestor contemporani, cum spuneam, autoritate, inteligenta, umor, geniu. Calitati pe care le-am intâlnit intrupate in doar câtiva artisti, a caror libertate interioara se ridica deasupra tuturor nimicniciilor vietii. In rest, doar caricaturi, insi marunti, personaje ridicole ce ar face deliciul povestilor lui Pacala.
In realitate, ca si in snoave sau in film
Culese din folclor, poznele lui Pacala au fost reunite intr-un ciclu de snoave, prelucrate de Petre Dulfu (nascut la 10 martie 1856, Tohat, judetul Maramures – decedat la 31 octombrie 1953, Bucuresti; autor de basme, profesor, traducator si doctor in filozofie) si de alti scriitori cum au fost Ion Creanga si Ioan Slavici. De asemenea, intâmplarile comice si satirice, care il au in centru pe Pacala, au fost ecranizate de doua ori, o data in anii ‘70 ai veacului trecut si recent, in 2006, sub bagheta regizorala a lui Geo Saizescu. Daca in trecut cel care ii dadea viata cu har celebrului erou era Sebastian Papaiani, de aceasta data stafeta a fost preluata de actorul Denis Stefan (“Pacala se intoarce”). Odata cu intoarcerea sa incep si aventurile in sat, alaturi de personaje construite dupa tipologii clasice pentru descrierea lumii rurale românesti, precum primarul, cârciumarul sau popa.
Dar cea mai hazlie poveste legata de numele protagonistului nostru este cea petrecuta in satul… Pacalesti, din judetul Bihor. Localitatea chiar exista si se afla la cinci kilometri departare de municipiul Beius, la marginea Drumului National 76 care leaga Câmpia de Vest de Tara Motilor. „Când le spuneam oamenilor ca-s din Pacalesti, râdeau de mine si chiar credeau ca-i pacalesc“, povesteste râzând o localnica, Elisabeta Bogdan. In arhiva Primariei Draganesti, de care apartine catunul Pacalesti, exista acte care atesta denumirea localitatii de pe vremea Imperiului Austro-Ungar. “In urma cu mai bine de o jumatate de secol, oamenii, satui sa fie luati in derâdere de cei carora le spuneau de unde sunt, au decis sa schimbe numele satului in Tiganestii de Beius, dupa numele purtat de majoritatea familiilor din partea locului, desi in zona existau putine persoane de etnie roma“, explica Gheorghe Bogdan, primarul comunei. Recent, locuitorii au facut referendum si au reusit sa isi reboteze satul Pacalesti. Pusi pe fapte mari, urmasii lui Pacala au declarat ziua de 1 aprilie “Ziua satului”. O legenda spune ca denumirea satului vine de la unul dintre localnici pe care-l chema Pacala si care facea sotii mai tot timpul. Acesta obisnuia sa iasa pe ulita satului si sa strige in gura mare ca au venit lupii la oi. Alarmati, satenii fugeau mereu la stâna, dar acolo il gaseau pe baiat cântând: “Mergeti, mergeti inapoi / Lupii n-au venit la oi / Turma paste linistit / Lupul la oi n-a venit”, povesteste tanti Saveta. O alta legenda vorbeste despre un cneaz, Ladislau, venit in partea locului pentru a face negot cu vite. Ca orice negustor, ii prostea pe oameni sa cumpere mai scump de la el, iar când acestia si-au dat seama ca-i insela, l-au poreclit Pacala.
Desigur, multe piese de teatru pentru copii, precum si cele radiofonice il prezinta pe Pacala cât mai aproape de realitatea populara: un taran simplu, un critic fara diploma al vietii, care reuseste prin umor si limba sa ascutita sa ingenuncheze Prostia. Din nefericire, astfel de indivizi sunt atât de putini in prezent incât societatii românesti i-ar trebui nu doi-trei astfel de eroi pozitivi, ci un popor intreg.
Balcanicul Nastratin
Confratele lui Pacala din Balcani este Nastratin Hogea. Unii spun ca ar apartine chiar literaturii populare albaneze, insa el este intâlnit si in creatiile lui Anton Pann (1794 – 1854; poet, compozitor de muzica religioasa, de origine roma din Bulgaria), dar si in folclorul turcesc, de sursa araba si persana. Având o larga circulatie in literatura Orientului, povestirile cu Nastratin Hogea s-au facut cunoscute si in folclorul balcanic. Ca si Pacala, el este simbolul omului din popor, ager, mucalit, stapân al unei intelepciuni milenare care, ridiculizând lacomia si avaritia bogatasilor, nedreptatile si subtirimea de spirit a cârmuitorilor, ia apararea celor osânditi si saraci. De aceea, numele lui Nastratin a devenit porecla data celor poznasi si bascaliosi. Traditia il prezinta si ca personaj real, identificându-l cu un invatat contemporan, cu Timur Lenk (1336-1405), numit Nasreddin, despre care nu au ramas date biografice.
La fel ca si Pacala, Nastratin Hogea aduna intelepciunea si umorul omului simplu, doar aparent prostut, care se lupta cu boierul, cu jandarmul, cu popa. In multe snoave, lui Pacala i se alatura si Tândala care cade de multe ori victima glumelor celui dintâi, pacalirea fiind, in cele din urma, reciproca, sporind astfel farmecul povestirii. Cred ca realitatea zilelor noastre ar fi mult mai frumoasa daca ar fi populata de genul acesta de eroi justitiari pe care sa-i indragesti si de care sa te atasezi emotional.
Maria Dobrescu
Cu permisiunea dumneavoastra, excelenta, l-as integra in acest minunat peisaj umoristic dominat de Pacala si fratiorul lui „socialist” Bula, pe mai putin cunoscutul Haplea, eroul primului desen animat romanesc. Acest minunat personaj umoristic, devenit legenda datorita lui Marin Iorda (desene) si Nicolae Batzaria (scenarii si versuri), e mai timpit decat Pacala, e un fel de prost al satului, dar majoritatea pataniilor si nazdravaniilor ce au delectat generatia de copii a anilor ’70 contin povete si sfaturi foarte utile in viata.
Ca de exemplu, „Visul lui Haplea” – cu sfantul Petru si cu galbenii – ce ne invata sa nu fim lacomi in viata, pentru ca, in final, nu ne vom alege cu nimic.
Sau „Salaul si Pisica” unde invatam sa nu mintim, pentru ca adevarul va iesi oricum la iveala si ne va da de gol.
Personal, ma „dau in vant” dupa Haplea, poate si pentru ca am „crescut” cu el, in acei frumosi ani ’70 ai copilariei.
Mulțumesc foarte mult pentru prezentarea lui Haplea pe care recunosc, nu l-am cunoscut ca personaj de desene animate (știu și de ce, dar nu vreau să spun, să nu creadă cineva că sunt trecut de 30 de ani). Pe Haplea însă îl cunosc ca substantiv comun și adjectiv. Haplea era un reper depreciativ foarte utilizat în nobilele ținuturi unde am crescut. Se folosea în special în legătură cu lăcomia, „mînânci ca haplea”, „bagi în tine ca haplea”. De ce oare s-o fi pierdut și personajul și cuvântul, că doar, slavă Domnului!, tâmpiți și lacomi s-ar mai găsi, cu puțin efort!