Catharsis: De la Rotterdam la București, via Carcaliu

19 Noi

Flori de cactus

1. Judecând după spectaculosul transfer de proprietate al capodoperelor de la Kunsthal Rotterdam, nu s-ar zice că românii nu sunt consumatori de artă, așa cum odinioară, la începuturile aventurii noastre europene, erau amatori de lebede. Matisse, Monet, Picasso, Gauguin, Lucian Freud… Și cei mai sceptici dintre noi trebuie să admită că gusturile sunt impecabile pentru o trupă de proxeneți pașnici, ale căror orizonturi s-au lărgit, prin voință și perseverență, de la tranzacțiile carnale la cele artistice.

Iară emoțiile estetice, spre cinstea lor, nu au fost întrecute decât de cele existențiale. Europa a fost mișcată de pasiunea arzătoare și de dramatismul dilemelor protagoniștilor noștri, dispuși să meargă până la sacrificiul suprem. Al picturilor. Trecute sunt vremurile devalizării parcometrelor și bancomatelor. Hoții de buzunare au crescut, s-au rafinat, au promovat în elitele breslei, fură cu ștaif, cinematografic. Parcă îl vad pe George Clooney jucându-l pe eroul Dogaru, îndârjindu-se să-i reconstituie zbuciumul metafizic. Simt pe undeva fiorul mândriei naționale, dulcea răzbunare pe olandezii care, prin mârșava împotrivire față de pasiunea noastră sinceră pentru Schengen, au socotit că ne împiedică accesul la patrimoniul cultural european, care este, dacă am înțeles noi bine, comun.

2. Se cuvine să spunem însă că românii nu penetrează muzeele europene doar în scop de afaceri, daca îmi permiteți să folosesc acest delicat eufemism. Mai sunt destui compatrioți dispuși să bată drumurile europene nu pentru a privatiza operele de artă, ci doar pentru a le iubi platonic. E-adevărat, nimic nu se compară cu senzația de plenitudine a libertății de circulație pe care o simți jucând table pe Coasta de Azur, dar încă mai sunt români care fac lungi cozi de așteptare la Luvru, Prado, sau Rijksmuseum și pleacă doar cu impresii, nu și cu operele care le-au generat.

3. Profit de ocazia reintrării triumfale a României în istoria artei, prin catharsisul de la Carcaliu,  și de resurecția neașteptată, în titlurile din mass-media, a noțiunilor de  “pictură”, “muzeu”,”tablou” pentru a reaminti onorabililor cititori ai acestor rânduri și, prin intermediul lor, eventualului public cu sensibilitatea anesteziată prin injecții zilnice de televiziune, că și în România nasc pictori, avem și noi pictură, muzee, tablouri. Și dacă tot găsim timp și resurse să plecăm la mii de kilometri depărtare pentru a vizita o galerie de artă, nu văd de ce am trece impasibili pe lângă muzeele aflate în drumurile noastre zilnice.

4. M-a surprins plăcut asta-vară vestea redeschiderii Muzeului Colecțiilor de Artă, pe care nu-l mai văzusem de pe vremea studenției. Într-o lungă și călduroasă zi de august și de concediu m-am hotărât să-l revăd. Ca să evit coada la bilete și aglomerația ulterioară, m-am dus la prima oră. Coada însă, prevăzătoare, m-a evitat ea pe mine. Am fost primul vizitator și, vreme de mai bine de un ceas, singurul. Abia mai spre sfârșitul trecerii mele, a dat navală mulțimea, în număr de vreo trei-patru, dintre care cel puțin unul era un cunoscut al personalului de pază, mânat în luptă de amiciție, nu de puseuri culturale.

Inferioritatea numerică m-a pus în situații stânjenitoare. În fiecare salon prin care am trecut prea numeroșii supraveghetori mă fixau vigilent și rece. Făceam doi pași la stânga binișor, făceau și ei alți doi la dreapta lor. Întoarceam capul cu 45 de grade, simțeam în ceafă o mișcare similară.

5. Am fost pătruns de importanța propriei persoane, dar și apăsat de vinovație. Am fost încântat de ce-am văzut, dar magia relației intime cu picturile expuse s-a irosit. Nu puteam insista prea mult cu privirea asupra vreunui nud ca să nu trec drept libidinos în ochii paznicilor. Am fost mișcat de nobila obsesie a pictorilor interbelici pentru peisajele de la Balcic, dar am riscat ca observatorii mei să descifreze înclinații revizioniste nefirești pentru conjunctura politică a verii. Eram pe cale să gust farmecul de epocă al unei simpatice colecții de realism socialist, dar m-am abținut, pentru ca nu cumva urmăritorii să-mi surprindă vreo umbră de nostalgie. Am constatat cu respect interesul și dragostea cu care colecționarii armeni au adunat pictură românească, dar m-am abținut de la vreo criză de entuziasm ca să nu se creadă că sunt însuși Varujan Vosganian.

6. Fac aceste observații nu cu maliție, ci cu sinceră tandrețe, ca unui copil drăgălaș, dar căruia îi curg puțin mucii. Muzeul Colecțiilor de Artă merită atenția, timpul și chiar dragostea domniilor voastre.

Creațiile artistice nu devin capodopere doar prin propriul lor efort. Pentru asta au nevoie de complicitatea admirației și afecțiunii noastre. Frumusețea, după cum bine s-a spus, este în ochii celor care o privesc. Valoarea reală a unei capodopere nu este cea din registrele de profit ale companiilor de asigurare, ci decurge din capacitatea de a oferi la nesfârșit admiratorilor, oricât de mulți ar fi ei, înălțare spirituală.

Prin urmare, doamnelor și domnilor iubitori de frumos, zâmbiți supraveghetorilor, dar vizitați Muzeul Colecțiilor de Artă și veți avea surprize și certitudini agreabile. S-a redeschis pentru noi, populația autohtonă, în primul rând. Vor veni și străini, printre ei chiar și olandezi frustrați de la Rotterdam, dar numai dupa ce vor simți că românii își cultivă și propriile valori, nu doar pe ale altora. Vorba revoluționarilor de la 1989: dacă nu noi, cine?

7. Dacă vreți totuși să furați, lăsați orice speranță voi cei care intrați! La Muzeul Colecțiilor de Artă nu aveți nici o șansă! Încercați tot prin spațiul Schengen!

Anunțuri

8 răspunsuri to “Catharsis: De la Rotterdam la București, via Carcaliu”

  1. Niculae Spiroiu 19 Noiembrie 2013 la 19:05 #

    Mulțumesc Petru. Imi lipseau imagini ale lumii  văzute cu bunavoință. Stimă, N. Spiroiu

    • Petru Dumitriu 20 Noiembrie 2013 la 17:22 #

      Cu placere si alta data, domnule general. Lumea are multe lucruri care se lasa vazute in diferite feluri. Daca prin austeritate nu se mai poate, iar cresterea economica* este dificila pentru ca nu prea mai avem ce creste, pai sa iesim din criza prin zambet.
      * va mai aduceti aminte cine a luat intr-un banc de pe vremea tovarasului, premiul 1 la „Cantarea Romaniei”: Corul piticilor de la Circul de stat cu cantecul „Noi crestem o data cu tara”!

  2. valentina 19 Noiembrie 2013 la 19:49 #

    „5. Am fost pătruns de importanța propriei persoane, dar și apăsat de vinovație. Am fost încântat de ce-am văzut, dar magia relației intime cu picturile expuse s-a irosit. Nu puteam insista prea mult cu privirea asupra vreunui nud ca să nu trec drept libidinos în ochii paznicilor. Am fost mișcat de nobila obsesie a pictorilor interbelici pentru peisajele de la Balcic, dar am riscat ca observatorii mei să descifreze înclinații revizioniste nefirești pentru conjunctura politică a verii. Eram pe cale să gust farmecul de epocă al unei simpatice colecții de realism socialist, dar m-am abținut, pentru ca nu cumva urmăritorii să-mi surprindă vreo umbră de nostalgie. Am constatat cu respect interesul și dragostea cu care colecționarii armeni au adunat pictură românească, dar m-am abținut de la vreo criză de entuziasm ca să nu se creadă că sunt însuși Varujan Vosganian.

    6. Fac aceste observații nu cu maliție, ci cu sinceră tandrețe, ca unui copil drăgălaș, dar căruia îi curg puțin mucii. Muzeul Colecțiilor de Artă merită atenția, timpul și chiar dragostea domniilor voastre.”…

    „M-a surprins” în mod deosebit de plăcut
    acest articol – care a „ţintit” în inima spinoasă
    a realităţii pe care o suportăm…
    cu încântare,
    valentina

    • Petru Dumitriu 20 Noiembrie 2013 la 17:23 #

      Dra Valentina

      Bine ati venit la noi si mai poftiti si alta data!

  3. Petru Dumitriu 20 Noiembrie 2013 la 17:38 #

    Mirela, in vreme ce raspundeam comentariului tau, am facut probabil o greseala tehnica si am pierdut nu numai raspunsul meu ci si comentariul tau. Sau cel putin asa mi se pare. Sunt cu tableta pe genunchi intr-un spatiu public si probabil ca am apasat aiurea. Scuze, poti te rog sa repeti comentariul?

    • Mirela 20 Noiembrie 2013 la 17:52 #

      Daca e vorba de tableta, va inteleg perfect. Si eu am numai probleme cu ea. E unul din momentele in care ma simt batrana. Dar nu ma las 🙂 Sa vedem daca reusesc sa recuperez comentariul.

    • Mirela 20 Noiembrie 2013 la 18:38 #

      Nu am reusit sa recuperez comentariul.
      Va uram bine ati revenit si va spuneam ca v-am simtit lipsa.
      Apoi, imi dadeam cu parerea ca elevii, chiar de la scoala primara, ar trebui sa studieze istoria artei. Ca, altfel, cum sa aprecieze si sa iubeasca tablourile din muzee? Si ar trebui ca invatatorii sa mearga cu copiii prin muzee si sa le explice, pe intelesul lor, un tablou. Si ei sa stea toti pe jos, in fata tabloului, cu gurile cascate si mintile iluminate. Asa cum se vede prin muzeele din unele locuri europene.
      Si am mai vrea niste emisiuni care sa ne plimbe in lung si in lat prin tara si sa ne faca cunoscute si intelese operele de arta, monumentele, traditiile, arhitectura s.a. O emisiune zilnica si la o ora accesibila, cu care sa ne obisnuim intr-atat, incat sa ne intre in sange. Asa cum este emisiunea Passepartout pe postul italian Rai 5 (http://www.rai.it/dl/RaiTV/programmi/media/ContentItem-d66b3574-749d-41a1-b4c0-17e184766afd.html).
      Si va mai intrebam daca ati vizitat , de curand, si Muzeul de Arta.

      • Petru Dumitriu 21 Noiembrie 2013 la 14:33 #

        Da, copiilor ar trebuie sa li se insufle gustul pentru arte, chiar daca viitorul lor profesional se va situa in alte zone. Dar imi vine in minte exemplul germanilor perceputi ca fiind natiunea cu cea mai mare inclinatie spre tehnica, dar care au inca traditia studiului muzicii clasice in familie. Canalul TV franco-german “Arte” ofera superbe emisiuni de arta, dar furnizorii romani de cablu au eliminat de mai multi ani “Arte” de pe lista ofertelor lor. France 2, la emisiunea lor matinala de informatii, la ora care televiziunile noastre numara cadavre pe unde apuca, au aproape zilnic un mic reportaj privind un eveniment artistic. Sau ganditi-va la copii care privesc “Fantasia” lui Disney ca pe un desen animat si care sunt in acest fel familiarizati cu creatii simfonice de mare complexitate, dar care devin in acest superb mod foarte accesibile. De altfel, eu insumi, care (de cativa ani numai) nu mai sunt copil, nu mai pot sa ascult “Pastorala” lui Beethoven sau “Ucenicul vrajitor” al lui Dukas, fara sa-mi defileze in minte desenate animate din “Fantasia”.

        La noi s-a creat un cerc vicios, din care greu mai putem iesi. Nu mai exista oferta de calitate in informatia si educatia gustului artistic, dispare si cererea. Si, nu stiu de ce, unora le place sa ne stie in aceasta conditie inferioara. Nu-i de mirare atunci ca ni se pare firesc sa ardem capodopere ale picturii universale cu dezinvoltura cu care prajim mici, atragandu-ne dispretul lumii civilizate.

        PS Nu, nu am vizitat de curand, Muzeul de Arta, ultima data fiind cu ocazia de fapt a unei expozitii temporare privind epoca lui Napoleon al III-lea, organizata de ambasada Frantei

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: