România intelectualilor: fragmente de imagine

9 Apr

tzipoia-blog-21                                     tzipoia-blog-11

Dacă vă întreb așa pe nepusă masă, care este definiția intelectualului român, înclin să cred că nu mă pot aștepta la un răspuns precis. Unul care citește mult? Unul care scrie mult? Unul care cugetă mult? Unul care pune întrebări multe și oferă răspunsuri puține? Unul care are diplomă de studii superioare? E musai ca diploma să fie de la stat sau și la private se produc intelectuali? Trebuie să fie absolvenți de umanioare sau sunt buni și inginerii? Să aibă doctorat sau e bun și-un plagiat?

Păi vedeți că nu știți! Intelectualul ca și mâncatul, nu este așa de simplu cum crede lumea!

Nici eu am o părere limpede. Conform legilor lui Murphy, ediție revăzută și adăugită de mine, oricât de bună ți s-ar părea părerea inițială, ea se va dovedi în cele din urmă greșită.

Ceea ce știm este că vorbele și gândurile intelectualilor cântăresc mai greu decât trupurile lor. Mai ales dacă este vorba de formarea și deformarea imaginii țării. În lume, că acasă, deși toți suntem experți, e vai de capul ei!

Subiectul ne depășește prin mărimea lui raportată la micimea mijloacelor noastre, deci vom lucra cu fragmente. De la noi mai puțin, de la Dumnezeu mai mult.

Aripile și stelele lui George Tzipoia

Imaginile din antreu sunt ipostaze ale superbei creativități a lui George Tzipoia, artist plastic născut și format în România, stabilit ulterior în Elveția. Când și-a conturat ideea unei expoziții a asociat-o cu dorința de „a face ceva pentru România”, George Tzipoia a vrut să facă o expoziție prin care să-și afirme identitatea națională și europeană, ca și apartenența la cultura universală, exprimate prin simbolurile și esențele subtile ale artei sale.

George Tzipoia a fost refugiat politic, dar nu găsește de cuviință să-i reproșeze României trecutul sau prezentul ei. Cunoaște furtunile din paharele de apă ale politicii interne, dar nu-l interesează cine conduce institutul X sau ministerul Y. Ne privește de la înălțimea artei sale, fără să se uite chiorâș la țara mumă. Dimpotrivă, se gândește cu recunoștință la ea și îi dedică talentul. Pentagoanele hieratice ale lui George Tzipoia comunică, fără intermediar, cu o spiritualitate superioară, dar ofranda este adusă țării, căreia nu-i cere nimic în schimb.

Drumețule care treci prin Geneva la vremea expoziției „Aripi și stelele” nu ezita și intră fără sfială, că n-ai să dai la nimeni socoteală.

RACINES EUROPEENNES AFFICHE

Nu asteptați posteritatea! Artiștii mari trebuie apreciați și de contemporani, nu doar de negustorii cinici care le vor trafica mai târziu numele și operele.

Ai Salon de carte, ai parte…

…de proteste și resentimente. Oricât de amețiți ați fi de venirea primăverii, veți fi auzit de Salonul de carte de la Paris și de imaginea României reflectată prin literatură. A fost frumos! Cărturarii s-au bucurat mult de tot, dar unii nu au scăpat ocazia să-și exporte ranchiunele personale în Franța bine voitoare de rom(ân)i. Să fie oare adevărați intelectuali doar cei ai lui P care negreșit trebuie să-i injure pe cei ai lui M cu orice ocazie, dar mai apăsat cu ocazia Salonului? Discreția, detașarea, înțelepciunea cu care oamenii de spirit ar trebuie să se ridice deasupra coteriilor și meschinăriilor, să fie doar ficțiune literară?

Cum toată Europa stătea, ca de obicei, cu ochii ațintiți asupra noastră, se înțelege că mica demonstrație a unora împotriva altora a ridicat binișor vizibilitatea României nerecunoscătoare. Numai că de acolo de sus i-a dat drumul să cadă! Păcat că forțele de ordine nu au tras puțin, în aer, ca să prindem și un breaking news pe France 24. Așa că trebuie să ne mulțumim cu trei ecouri în Le Temps, cotidian elvețian de limbă franceză.

Cărțile lui Eugen Uricaru sunt bune, nu au nimic la dosar

Isabelle Ruf scrie o cronică la romanul lui Eugen Uricaru La Soumission (Supunerea), o recenzie obișnuită de carte, binevoitoare, interesantă și care invită la lectură.

Cine este Isabell Ruf? Cu siguranță, nu este intelectuală. Cum adică, pe ce mă bazez? Păi nu-l acuză cu nimic pe Eugen Uricaru și nu insinuează că ar avea ceva nevrednic la dosarul de cadre, cum s-ar cuveni să facă un adevărat intelectual ca să demoleze opera altuia.

În plus, face o trecere admirativă în revistă a tuturor scriitorilor români de expresie franceză, de la Panait Istrati și până la Dumitru Țepeneag, sugerând apartenența României la spațiul spiritual european. Ale cărui frontiere literatura le trece și fără viză Schengen[1].

Un inginer român care conduce un autobuz în cantonul Vaud poate fi scriitor de mare succes?

Despre Marius Daniel Popescu, un alt invitat al Salonului de carte, pavilionul României, scrie Nicolas Dufour. Ați auzit de Marius Daniel Popescu? Păi nu, de unde să auziți! Este un român stabilit la Lausanne, care a cunoscut un succes fulgurant prin romanele lui scrise în franceză. Este atât de apreciat în cantonul de adopție, încât tot mai des i se omite originea română și este numit écrivain vaudois[2]. Și nici măcar nu este intelectual, dacă ne gândim bine. Cu diploma de silvicultor din România exersează profesia de șofer de autobuz în Elveția, scrie romane, este abonat la premii literare și a creat o publicație de specialitate. Oare se compară  cu doamna aceea cu studii la Stanford care a fost vreo trei ore ministru al educației?

Pentru N. Manea, româna este „limba călăilor”

Nu vă pripiți cu concluziile! În viață nu le putem avea pe toate. În același Le Temps, N. Manea dă un interviu legat de apariția în limba franceză a cărții sale La Cinquième impossibilité, expusă și ea la Salon. În interviu, înainte de a se urca pe soclu, pătruns de emoția participării la un eveniment literar, N. Manea începe prin a trage câteva scatoalce politice premierului. Și ca să fie clar despre ce premier este vorba (N. Manea trăiește în SUA care se descurcă fără)  precizează că este cel „al unei țări unde domnesc demagogia și corupția”.

Ați ghicit țara din prima? Bravo ! Știam eu că numai lume isteață frecventează acest blog.

N. Manea observă înțelept că scriitorii durează mai mult decat primii miniștri[3] și admite ritos că este de datoria breslei din care face parte să îmbunătățească imaginea degradată a României. In chip de exemplu, remarcă noua generație de scriitori, după el „foarte dotați în abordarea religiei și sexului[4]”, dând a înțelege că și vechea generație a fost dusă la biserică și a facut sex, dar într-o formă mai „codată”, din cauza frigidei cenzuri. Și ca să înalțe și mai sus imaginea României, îl parafrazează pe Paul Celan care a spus că patria poetului este limba în care scrie. Nu se lasă mai prejos admițând că – „nu are ce să faca”[5]  – dar patria lui este limba română. Cu o lămurire suplimentară, nu și necesară, chiar puțin bizară: „pentru mine, româna este limba călăilor, cea a fasciștilor antisemiți de la Garda de Fier”.

Mărturisesc că nu am înțeles prea bine, ceea mi se pare normal, nefiind intelectual.

Ca să nu mai vorbim că e primăvară! Vorba poetului Adrian Păunescu: „Și vine primăvara să ne ierte, / Că în uitarea noastră triumfală,/De un mileniu n-am mai fost la școală/ Și toate ce le știm ne sunt incerte”.

© Petru Dumitriu


[1] Asta e de la mine, dar trebuie să zic și eu ceva, că doar semnez blogul!

[2] Imi pare rău, nu o fac pe deșteptul, dar nu știu să traduc « vaudois » în limba română !

[3] Ce-i drept, a avut gura aurită. Dumnezeu s-o ierte pe Margaret Thatcher !

[4] Acum, fie vorba între noi, aici la subsol, că sus mi-a fost rușine să-l contrazic pe maestru: cel mai bine tratează sexul filmele porno si medicii ginecologi.

[5] “Je n’y peux rien”, în original.

Anunțuri

7 răspunsuri to “România intelectualilor: fragmente de imagine”

  1. maria dobrescu 10 Aprilie 2013 la 6:32 #

    Trădare, trădare, ca datu’ la gioale!
    Starea națiunii, într-o abordare cinico-umoristică

    Un articol frumos, ce te-mpinge (nu la sinucidere) la reflecție. Țara, ca și vremurile. Arta, literatura și confesiunile autorilor lor sunt intoxicate, deformate de aceleași ideologii otrăvite ale momentului. „Cum e turcu’, si pistolu'”, ca să fim balcanici până-n rărunchi. Balcanici, în sensul lui cel mai fizic și mai pipăibil, în felul lui peiorativ, potrivit percepțiilor europene, un loc unde ne mâncăm ficații nu prometeic și înălțător, ci din deprindere, cu dexteritate genetică. E frumoasă, luminoasă perspectiva elvețiană asupra României și a bolii ei incurabile, aceea a voluptății de a-i da la gioale sistematic lui Prometeu și a-i mânca ficații. Abordarea e plină de umor, dar și de amărăciune subtilă că suntem așa cum suntem. Din afară, din Elveția, lucrurile se văd parcă ceva mai european, mai distanțat, echilibrat. În interior, aici, acel Târg de carte de la Paris a fost perceput mult mai conflictual și mai dramatic, împărțind intelectualii (pe care încercați să-i definiți; întreprindere nu fără capcane) în două tabere adverse, fără rest. O bătălie nocivă, autodistructivă. De aceea Tzipoia se dezice de vreo apartenență la prezentul României tatălui său și se raportează doar la universalitatea europeană, de teama de a nu se murdări iremediabil.Și pe vremea răposatului existau două tabere de intelectuali: creatori și securiști. Atunci știai foarte clar cine ți-e dușmanul, iar selecția naturală o făceau operele. Acum ne mâncăm între noi, iar aprobarea oricărui gest autentic este privit ca o amenințare la starea de fapt a mediocrității, la lumea fără chip. Este o imagine de iad, ca în bancurile cu necuratul (cam deformat gandul, recunosc; trăiesc aici și am chipul acestui prezent), în care celui care încearcă să iasă din rahat i se dă la cap pentru a fi totuna cu haznaua generală. De aceea, în tăcerea mea terapeutică (ocazională), în forul lăuntric, strig că sunt împotriva repatrierii lui Brâncuși, idee pe spatele căruia unu’ gol vrea să-și îmbrace o glorie efemeră și fără substanță în straiele celebrității lui Brâncuși. „Brâncuși n-ar fi existat, dacă n-ar fi plecat la timp din România”, declară fără menajamente regizorul Radu Afrim. Cred la fel ca și Radu Afrim că ignoranța are aliați puternici în România: politicienii și televiziunile. Te lupți cu ei, te lupți cu sistemul.
    În ceea ce-l privește pe Norman Manea, lui îi dă mâna americană să lovească în limba română, limba scrierilor lui, pentru că îi pune mai presus de limba română pe acești nevertebrați ai zilei. Și când te gândești că unii se chinuie pe-aici să-l propună la Nobel!
    În rest, ma bucur ca sunteți atât de special și că am privilegiul sa citesc articolele dvs. atât de autentice, de românești, atât de intelectuale și pline de umor caragialesc. Fac bine la „ten”!
    Să avem un aprilie frumos, cu soare elvețian! Va doresc un aprilie minunat!

    Maria Dobrescu

    • Petru Dumitriu 10 Aprilie 2013 la 16:43 #

      Sărut mâna, doamnă! Mulțumesc pentru comentariul mai consistent și mai viril decât articolul cu pricina. Așa se întâmplă când vinzi castraveți de seră la supermarket și printre cumpărători se află grădinari de meserie care manâncă la salată castraveți bio culeși direct de pe vrej. Sunteți binevenită oricând cu întâmplări demne de istoria literaturii…

  2. maria dobrescu 10 Aprilie 2013 la 6:51 #

    Uricaru, un oportunist dincolo de imaginație!

    Am o poveste reala despre Uricaru și mașinăriile lui literaro-oneroase de vi se ridica părul pe cap. Altă dată, cu aceeași sinceritate de bumerang. Cu bine,
    Maria Dobrescu

  3. Radu 11 Aprilie 2013 la 3:44 #

    Trec cu greu de ezitarea-mi iniţială de a comenta în vreun fel articolul delicat al domniei voastre, o mângâiere înmănuşată a moravurilor intelectualităţii române actuale, scindată ca întotdeauna de pasiuni şi alianţe ipocrite -obiceiuri împământenite de secole şi explicate numai prin apartenenţa indubitabilă la cultura balcanică, rămasă datoare încă unei Înalte Porţi imaginare …În mod cert nu suntem, nu avem nimic ţigănesc în noi. Dacă ţiganii se ajută între ei, românii nu ezită să-şi dea la gioale în orice împrejurare. Episodul de la Paris este o dovadă clară a unor obiceiuri proaste, dobândite de o intelectualitate ruptă parcă de cei ce-au propulsat-o la această „demnitate”. Să aveţi o primăvară liniştită !

    • Petru Dumitriu 14 Aprilie 2013 la 20:37 #

      Mulțumiri pentru intrare și pentru comentariu. E bună și tăcerea, nu zic ba, dar a spune lucrurilor pe nume, mai ales fără patimă, prinde bine din când în când. Psihologia Înaltei Porți este probabil o bună explicație a multor lucruri care nu ne plac, inclusiv oportunismul intelectual care doare mai mult decât cel al oamenilor de rând. O explicație ar fi că nu ne-am deprins să ne prețuim propriile valori, mai ales dacă nu joacă fotbal, și atunci acestea își caută recunoașterea în instanțe străine…

  4. Mirel C 12 Aprilie 2013 la 12:42 #

    Abia ce reusisem sa termin de citit ”de ce sintem altfel”, iar cartea poate fi considerata, dupa parerea mea, echivalentul romanesc al protestului „Indignez-vous”, si iata o noua provocare la dialog.

    Aparent greu de definit intelectualul, roman, teoretic, ca sa fie intelectual pur, ar trebui sa functioneze in centrul cetatii si sa exercite o anumita profesie care saii permita sa ia pulsul societatii si prin care sa isi poata exprima public pdvul la problemele actuale si acute ale comunitatii din care face parte.
    Si acum sa incercam un exercitiu de separatie a valorilor ca sa ne putem apropia de valoarea de adevar a definitiei de intelectual roman.

    Cum la noi politicul a fost acaparat de persoane fara o cultura exemplara si cu un comportament usor de explicat, este greu de spus despre politicienii romani ca sint intelectuali. Mai ales ca spiritualitatea este un ceva ce nu se poate consuma sau adauga la declaratia de avere. Deci cade politicianul roman desi avem si un contraexemplu, poate nu singurul, care confirma regula: Monica Macovei, un respect neconditionat fata de o reprezentare mai ales internationala de inalta tinuta morala si profesionala.

    Educatia, cercetarea si membrii diverselor foruri mai mult sau mai putin academice pot fi banuiti de postura intelectualului desi si aici cocoasa colaborationismului e transmisa din functie in functie, dela un cabinet la altul, din generatie in generatie samd. Nepotism ii zic unii, desi este filiatie directa. Meritata sau nu, cununa de lauri specifica celor creatori de supravaloare, avem dea face in spatiul romanesc academic mai degraba cu creatori de antivalori sau extreme, ori olimpici ori pacatosi. Olimpicii pleaca, pacatosii se descurca.
    Culmea, fac prozeliti prin conditionarea celorlalti la un nationalism ieftin departe de valorile morale ale unui patriotism sincer. Am si aici un contraexemplu, desi este clar ca din aceasta categorie profesionala ii avem pe majoritatea intelectualilor cu care ne place sa ne mindrim. Conferentiar doctor Gabriel Mihailescu, Universitatea Bucuresti. Il cunosc personal, jos palaria.

    Medicii si avocatii, liberali si aparent bine educati si instruiti, au de dus cea mai grea lupta pentru a se incadra in categoria intelectuali, lupta cu sine. Despre banii negrii ai gulerelor albe se vorbeste peste tot asa ca nu mai este cazul sa insist.
    Din fericire si pentru noi si pentru Dl Boia nu toti sint „unsi cu toate alifiile” asa se face ca avem o mare de valori intelectuale cu un scor de vieti si constiinte regenerate care ii face invidiosi si pe conferentiarii americani. Cel mai rapid exemplu este si o incitare la lectura:
    http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-14597671-confesiunea-unui-medic-roman-catre-pacientii-sai.htm. Merita, eu zic ca e intelectual acest roman.

    Scriitorii, jurnalistii si activistii din media bagati toti asa intr-o oala dau cu plus, insensul ca avem suficiente semne pozitive si suficienta atitudine si altitudine intelectuala din care sa respiram si noi sentimentul fericirii ca putem si ca sintem cititi, reprezentati si chiar revizuiti. Iesirea acestora din cota balcanica specifica si ineluctabila face ca sa ne simtim mai europeni si mai aprope de destinatie, respectiv marcarea valorilor romanesti in panoplia valorilor europene si de ce nu universale incontestabile. Pentru mine Patapievici este un intelectual roman.

    Au mai ramas multe categorii, si incontestabil multi despre care se poate vorbi cu mindrie si fara echivoc dar ca sa inchei voi sfida cu o definitie.
    Prima oara cind am inteles ce se intimpla in jurul meu cu adevarat si am avut senzatia aceea de ameteala ca stiu, a fost cind am citit si recitit „Sfidarea Mondiala” luata cu plecaciuni dela libraria Eminescu din orasul natal. Atunci am inteles ca membrii „Clubului dela Roma” sint intelectuali. As fi vrut sa spun ca romanii membri sint intelectuali dar am recitit lista si am renuntat.
    Pentru mine intelectual roman este acela care constient de valorile universale a avut si are curajul propriei abnegatii profesionale dusa pina la devotament in favoarea tarii si a poporului, fiind in acelasi timp si modest si atragator si creativ si taios in toate aparitiile sale. Pentru mine toti cei care scriu la contributors.ro sint cu adevarat intelectuali romani.

    • Petru Dumitriu 14 Aprilie 2013 la 20:35 #

      Mă bucur că, uite, cineva vede lucrurile mai limpede în privința intelectualilor care, pe deasupra, se și încadrează unei definiții personale. Iar curajul de a exemplifica, folosind nume, precum cel al Monicăi Macovei este remarcabil având în vedere riscurile …

      Am citit pledoaria doctorului care este în fond tristă, dar care poate da speranță, dacă se multiplică…

      Doar față de analogia dintre conceptul „indignez-vous!” și esența cărții lui Lucian Boia pe care am evocat-o am o mică rezervă. Prima este totuși un apel la rezistență, un manifest, o posibila sursă de energie, cealaltă este mai mult expresia unei resemnări, o justificare, o întrebare retorică…

      Dar e drept că sunt și asemănări…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: