Lucian Boia: la ce servește istoria?

22 Feb

PicMonkey Collage11

Alex IVANOV: Gânduri de teracotă

 

Lucian Boia se întreabă, în cea mai recentă carte a sa*, dacă România nu este cumva o “țară defectă”.

O întrebare la care nu este greu de improvizat un răspuns. Dificil este însă a detecta defecțiunea, pentru a ști unde trebuie reparații sau înlocuite piesele nefuncționale. Bine că nu vorbim despre un popor defect, pentru că atunci ne-ar fi mai greu să-l înlocuim. Un import masiv de nemți ar fi cam scump și ne-ar da balanța comercială peste cap. Secuii sunt gratuiți, ce-i drept,  dar nu suficienți, chiar dacă i-am număra de mai multe ori, cu tot cu steagurile respective.

Lucian Boia este cel mai cunoscut istoric român în strainătate. Prin urmare, se cuvine să-i luăm afirmațiile în serios. La urma urmelor, istoria n-o fi știință, dar este totuși o disciplină academică. Doar că nu se exprimă prin legi imuabile, ci se rescrie din vreme în vreme, în funcție de direcția vântului.

Paradoxal, cu cât sunt evenimentele mai îndepărtate iar izvoarele istorice mai puține și mai greu de interpretat, cu atât ni se par mai certe. Deja multe mituri și legende au trecut cu cățel și purcel de la literatură la istorie și s-au instalat confortabil pe rafturile certitudinilor.

Dimpotrivă, cu cât evenimentele sunt mai aproape de noi, cu atât ele sunt mai ambigue. În abundența de informații și mărturii nu mai suntem capabili să distingem între fapte și semnificația lor, pe de o parte, minciuni și manipulare, pe de altă parte.

Iacătă, putem băga mâna în foc că Mucius Scaevola și-a băgat mâna în foc înaintea erei noastre, dar nu știm cine a tras foc cu foc în decembrie 1989. Iar de izvoare istorice nu am dus lipsă atunci. Bunăoară izvoare televizate direct la fața locului și interpretate cu talent de regizori, actori și poetul Mircea Dinescu, care se făcea că lucrează. Plus alți martori luptători – cu vremea tot mai mulți – care au participat fie direct la revoluție, fie direct la drepturile care aveau să li se cuvină.

Cu tot respectul față de Lucian Boia, în reflecțiile asupra indispozițiilor de care suferă România, el nu face decât să confirme paradoxul.

Să mă explic! „De ce este România altfel?” are 16 capitole, nepunând la socoteală prologul și epilogul, dar în fond are două părți.

În prima parte se exprimă istoricul, de la înălțimea autoritară a cunoașterii sale, cu explicații convingătoare și greu de contestat. Iată câteva dintre ele, unele formulate memorabil:

  •  Întarzierea politică, instituțională și  culturală a statelor românești („Evul  Mediu începe în spațiul românesc atunci când în Occident se apropie de sfârșit”)
  •  Situarea perpetuă la periferie, fie a Imperiului Roman, fie a celui Bizantin, fie a Occidentului („o zona „vagă” a continentului, având, indiferent de unde am privi, o condiție de frontieră”)
  • Dependența de împrumuturi și imitații  („Toate modelele culturale sunt de import”)
  • Slăbiciunea, în ciuda autoritarismului, a statului care nu punea principiile de guvernare și interesul colectiv deasupra celor personale și de grup („…în  fruntea țărilor române ajungea cine putea. Cu prețul conflictelor interne și al intervențiilor din afară…”).

Urmează explicarea complexelor de inferioritate și a formelor fără fond, constante ale evoluției României în perioada sa de modernizare, și prăbușirea democrației în perioada interbelică. Ca și oportunismul alunecos pe planul alianțelor internaționale, trei pași la stânga binișor și alții trei la dreapta lor, care au condus, crede istoricul, la pierderea credibilității și a onoarei. (Apropo, nu credeam că mai apuc să aud pe cineva vorbind despre onoare în România!)

Convertirea masivă la comunism primește o explicație inteligentă: „s-ar zice că egalitarismul comunist a fost pedeapsa primită de România pentru inegalitarismul anterior”. Obișnuința obedienței față de putere și duplicitatea sunt înfipte în insectarul continuității lor istorice, risipindu-se iluzia că au venit o dată cu comunismul și aveau să plece odată cu acesta.

Și uite-așa Lucian Boia ne aduce din istorie în prezent. În partea a doua, ilustrul istoric pierde din serenitatea studiului academic și coboară spășit la nivelul străzii, al cetățeanului de rând, care constată simptomele dar nu are tratament. Cu o construcție anecdotică déjà vu (mineri, diplome pe bani, plagiate, emigrare, frunză verde, gunoaie, țigani, referendumuri), Lucian Boia ne scoate din bibliotecă și ne retrimite la televizor. Observă și domnia sa ce observăm și noi, înțelege cât înțelegem și noi.

Redutabilul autor devine contemporanul nostru, la fel de resemnat în a accepta, fără speranță, ceea ce descrie atât de bine:

În spațiul acesta de tranziție, de anevoioasă, de nesfârșită tranziție, se întinde, triumfătoare, mahalaua”.

E adevărat că Lucian Boia recunoaște că nu are soluții, iar competența sa, ca istoric, se oprește la ziua de azi. Dar parcă franchețea asta nu mă încălzește.

Oare chiar să nu mai servească la nimic istoria?

*De ce este România altfel?, Editura Humanitas, 2012.

© Petru Dumitriu

Anunțuri

14 răspunsuri to “Lucian Boia: la ce servește istoria?”

  1. aram 23 Februarie 2013 la 8:39 #

    Draga Petru,
    Cred ca singura soluie este TIMPUL. Sa nu uitam ca Romania este o tara noua. Sa ne gindim daca exista la romani un sentiment de NATIUNE. Asa cum spui DEMOCRATIA a avut prea putin timp sa se maturizeze in Romania. Tragem in prezent dupa noi obiceiuri ale epocii comuniste. E greu sa te dezbari de ele. Probabil ca trebuie ca in lumea politica sa apara personaje carismatice, culte, CORECTE, care sa traga dupa ele POPORUL, care prin personalitatea proprie sa impuna respectul in lume. (apropos, in tot MAE NU sint diplomati care sa vorbeasca perfect macar elgleza, franceza, germana, italiana si spaniola ? nu sint oameni care trimisi ca ambasadori in capitalele importante sa cucereasca prin cultura lor si felul in care vorbesc limba si cunosc culura tarii in care sint acreditati ???????) Batalia nu este pireduta, dar trebuie timp si inteleg foarte bine ca cei din prezent NU AU TIMPUL. Asa este istoria , nedreapta.

    • Petru Dumitriu 24 Februarie 2013 la 10:06 #

      Aram

      Bun venit la noi!

      Mi-e teamă că timpul nu este un panaceu nici pentru problemele noastre. Perspectiva istorică asta arată totuși. Maladiile sunt recurente. Dacă mă fac avocatul diavolului, aș vedea o singură ipostază în care factorul timp ar putea în favoarea noastră. Următoarea generație de politicieni ar proveni deja dintre bogați, adică ar fi descendenții celor care au folosit politica și au manipulat legea pentru a se îmbogăți. Deja este prezentă această categorie în prim-planul politicii, deși nu mi se pare a fi mai buni. Fiind bogați ar putea să-și permită să facă politică de dragul politicii. Provenind din medii bogate ar putea să fie și mai bine educați, în universități de prestigiu din Occident unde vor fi învățat și limbile străine la ele acasă. Intre timp statul va poseda tot mai puțin și deci a-l jefui nu va mai fi o tentație inconturnabilă. Dar chiar și această rețetă mi se pare nesigură, deoarece presupune că mizăm tot pe polarizare, tot pe neglijarea coerenței sociale, tot pe elite providențiale. Elveția este o țară mică, situată și ea la răscrucea imperiilor, o duce bine, și nu are elite providențiale, ci doar un sistem democratic care produce politicini corecți și eficienți, controlați prin voturi populare aproape cotidiene.

      Dar factorul timp nu ne avantajează nici din perspectiva mai largă, europeană. Democrația trece și ea printr-o criza acută. Ruptura și fragmentarea socială se resimt în societăți mult mai solid așezate decât a noastră. Alternanța la putere este iluzorie, ea nu mai reprezinta trecerea de la un pachet de valori și criterii de guvernare la altul. Dincolo de focurile de artificii verbale, nu se văd diferențe substanțiale între Aznar și Rajoy, de pildă. In Grecia, Italia, Franța, criza economică stimulează politica „ridică-te tu, ca să mă așez eu”. Guvernele par a fi doar un intermediar între deciziile luate la Bruxelles sau Washington și nevoile proprii societăți.

      Noi ca indivizi ne bucurăm că avem mai multă libertate în detrimentul statului, dar suntem mai vulnerabili în absența statului. Ca să nu mai vorbim că în România ne-am obișnuit cu ideea că oricât de proaste ar fi deciziile europene, ele sunt mai bune decât deciziile proprii.

    • Petru Dumitriu 24 Februarie 2013 la 10:08 #

      Nu vreau să intru în analiza mitului privind ambasadorii ca generatori de imagine în lume. Ar lua prea mult timp. Subiectul este mult mai complex decât pare.

      Tot ce pot este să întreb, retoric, dacă imaginea bună pe care, să zicem, Elveția sau Germania o au România, se datorează ambasadorilor lor? Sau abilității lor de a se exprima în română? Puteți să-mi dați vreun exemplu? Eu aș putea da exemple contrare, de personaje necarismatice, nepricepute sau în cel mai bun caz impecabil de banale, care nu aduc nici un plus și nici un minus imaginii țării lor.

      Sau, din alt unghi, cunosc o țară din Orient care are o imagine tot mai bună în lume în virtutea unui angajament strategic, a implicării în nenumărate proiecte de politică externă de mediere și activism, susținute desigur prin imense resurse financiare. Si pentru care talentele ambasadorilor nu au nimic de-a face.

  2. Mirela 23 Februarie 2013 la 12:07 #

    Cred că ăsta este ultimul subiect la modă în ţara noastră şi este cazul să ne bucurăm cu toţii, pentru că la mijloc nu este niciun manelist, nicio duduie săracă la cuget (că simţirile nu pot intra, nicidecum, în discuţie) şi la ţinuta de scenă, niciun fotbalist sau (mai bine zis) stăpân de echipă etc. La mijloc este biata ţărişoară (vorba cui ştim cu toţii cine, că ne-a devenit îndrumător spiritual aproape oficial), deci asta ar putea însemna o oarecare grijă faţă de bietele resturi rămase.
    Nu pot începe altfel decât prin a vă contrazice în unele puncte, pentru că, sunt convinsă, vă vor lăuda destui alţii, deci:
    – istoria este o ştiinţă şi tocmai de aceea este academică; ştiinţele politice,între care și istoria, sunt tot ştiinţe, dar altfel decât cele exacte, fapt pentru care sunt mai grele (dacă vreţi să ştiţi de ce cred asta, e simplu de explicat: când greşeşti o problemă la algebră, o iei de la capăt, când aplici greşit o rezolvare în plan social, pot muri oameni de foame – într-un fel, e ca în cazul unei operaţii chirurgicale); istoria are legile ei imuabile, care au rămas aceleaşi, chiar dacă este rescrisă din când în când; este rescrisă în funcţie de interese clare, pentru că vântul bate din direcţia intereselor dominante (care sunt ălea şi cum ajung ele să se impună, este o altă discuţie) şi sunt rescrise interpretările faptelor, care rămân, ele în sine, mereu aceleaşi; din aceleaşi cauze, mituri şi legende au devenit certitudini, ştiindu-se bine (de către cei interesaţi) că basmele sunt bine receptate în orice societate cuprinsă de derută (nu doar cea românească, ci cea europeană, în general, sau chiar mai mult decât atât);
    – evenimentele apropiate în timp sunt ambigue doar pentru cei care nu pot, nu vor sau nu au chef să le înţeleagă; ambiguitatea este voită şi promovată ca atare de cei interesaţi; în acest sens, un bun exemplu (evitat, în mare măsură, de profesorul Boia) este momentul „decembrie 1989”, când au tras toţi cei care puteau să o facă, dar există interesul să nu se ştie că au tras şi „anumiţi unii”;
    – subiectul „onoare” este evitat în discuţiile de la noi (indiferent de mediu), pentru că este la fel de periculos ca şi subiectul „decembrie 1989” (mă contrazice cineva?);
    – sigur că ne caracterizează obedienţa faţă de putere şi duplicitatea! în istoria noastră recentă sunt câteva personaje care au încercat să facă ordine, în numele unor principii discutabile, e adevărat, dar acum nu mai încearcă nimeni să introducă un pic de coerenţă în ceea ce se întâmplă la noi, pentru că acestă situaţie de haos convine (ghici cui?);
    – este adevărat că resemnarea generală caracterizează la noi oamenii cinstiţi (imensa majoritate, o spun cu tristeţe, pentru că restul o duce bine); profitorii de toate felurile nu au de ce să fie resemnaţi, pentru că le merge bine, iar tot neresemnaţi sunt idealiştii, care mai speră, încă (ce?);
    – prof. Boia are dreptate când dă de înţeles că tranziţia are loc în limitele aceleiaşi mahalale; la fel are dreptate cu exemplele negative din istoria naţională, care pot fi regăsite (încă mult mai multe) în istoria marilor puteri; numai că la cei din urmă a triumfat, mereu, factorul pozitiv, ei reuşind mereu să iasă la suprafaţă, chiar atunci când păreau definitiv înecaţi;
    – prof. Boia cunoaşte soluţiile ieşirii din actualul dezastru naţional, dar se fereşte să le enunţe; el scrie cu obida celui care constată acest dezastru în țara lui (nu mai privește lumea cu bunăvoință), dar refuză să accepte că ar fi putut fi unul dintre cei capabili să se facă auziţi, sau chiar ascultaţi; cunoașterea istoriei foloseşte celor interesaţi, restul sunt cei resemnaţi (ce comod! vedeţi că se poate şi la noi?);
    – România este altfel şi pentru că oameni ca prof. Boia au preferat întotdeauna să nu se implice, adică (şi) de asta sunt românii altfel!

    Cam atât, deşi ar mai putea fi spuse multe. Dar noi stăm bine la capitolul „comentarii”, însă mai prost la cel cu practica (prin tradiţie, asta ne omoară). De altfel, ştiu că şi dvs. ştiaţi bine cele scrise de mine, dar m-aţi provocat! Cam asta ar fi explicaţia textului meu plicticos de lung.

    • Petru Dumitriu 24 Februarie 2013 la 10:11 #

      Mirela:

      Vei fi observat desigur că eu sunt reținut în a-mi exprima părerile strict personale și mă ascund, recunosc, în spatele unor personaje mai greu de contrazis. Fiind întotdeauna nesigur și șovăitor în percepția mea asupra lumii, mă bucur că ieșirile mele provoacă reacții. Cantitățile de adevăr absolut disponibile pe piața liberă sunt foarte mici și nu sunt stocate în același loc. Iar contrazicerile sunt inevitabile. Dar în cazul comentariului tău – care nu este nici prea lung, nici plicticos – nu văd contraziceri, ci lucruri asemănătoare, spuse altfel.

      Lucian Boia, istoric „de dreapta”, cum în caracteriza cineva, ca și Florin Constantiniu, Dumnezeu să-l ierte, istoric „de stânga”, s-au implicat în felul lor. Ce-ar trebui să facă, să ia un steag în mână și să cheme masele la o nouă revoluție? Au făcut-o unii și nu au urnit munții din loc. Există explicații, dar la ce ne folosesc. Avem acum un Parlament un alt istoric, care provine dintr-o generație de istorici, Dinu C. Giurescu. Nicolae Iorga, cel mai mare istoric pe care l-a avut vreodată România, a fost prim-ministru în vremuri dificile, dar politica făcută nu este cea mai glorioasă pagină a vieții sale.

      Dar nu cred că Lucian Boia cunoaște soluțiile. Nu ar avea nici un motiv să le țină pentru el.

      Cum nu le am nici eu. Singura mea ipoteză de lucru este că ar trebui redefinită politica și democrația, în sensul lor originar: servire a interesului public.

  3. Mirela 28 Februarie 2013 la 11:43 #

    Cartea a suscitat multe discutii, ceea ce e semn bun: soarta noastra ne intereseaza.
    Unul din numeroasele articole (care mi se pare destul de obiectiv): http://www.contributors.ro/cultura/de-ce-ne-place-sa-fim-mai-mult-%E2%80%9Ealtfel%E2%80%9D-decat-%E2%80%9Easemanatori%E2%80%9D-lucian-boia-%E2%80%9Ede-ce-este-romania-altfel%E2%80%9D/

    • Petru Dumitriu 28 Februarie 2013 la 20:11 #

      Mulțumesc pentru trimitere. Autorul este istoric și are alte argumente. Dar, în linii mari, ceea ce vede specialistul nu diferă foarte mult de ceea ce vede neofitul.

  4. ion gorita 2 Martie 2013 la 7:56 #

    Constatarile sunt relativ usor de  formulat Cei care traim in spatiul nostru mioritic „constatam” in fiecare zi   ca traim intr-o lume care nu prea are directie, obiective, viziune si alte asemenea ingrediente care  ar putea da o idee, cat de vaga, despre unde vrem sa ajungem!! Interes national ? Forget it!  Incotro se indreapta  tarisoara noastra (vorba lui Caragiale!) Asta m-ar interesa daca cineva ar putea sa  riste o parere cat de cat plauzibila.

    • Petru Dumitriu 2 Martie 2013 la 15:01 #

      Bun venit! Imi face mare plăcere!

      Serii statistice

      Mai în serios decât în glumă, permiteți-mi să fac o analogie cu seriile statistice, mai ales că mă adresez unui politehnist. Cu cât seriile de date statistice efective sunt mai lungi, cu atât proiecțiile de viitor sunt mai credibile.

      Lucian Boia este istoric și deci seriile de date folosite de el sunt mai lungi. Noi lucrăm pe date serii de date mai scurte: ultimii douăzeci de ani, propria durată de viață etc. Din această perspectivă vă doresc serii de date personale cât mai lungi la toți!

      Păi, dacă Lucian Boia este un istoric de succes, scrie o carte pe care o cumpără lumea ca pe pâinea caldă, are căutare și în Europa, are nu doar detractori ci și foarte mulți admiratori, nu are temei și nici curaj să facă o proiecție, noi de ce-am risca o părere? Lăsăm părerile să fie exprimate la televizor, adică în termeni electorali.

      Vectori

      Bun, dar eu din curtoazie față de oaspeții acestui blog, pot fi ținut dator cu o părere. Și mă pot exprima, cu grijă, tot prin analogii. Direcția în care va merge în viitor România depinde în primul rând de vectorul care descrie direcția în care merge Europa în ansamblu. Iar lucrurile aici nu arată foarte bine, sau sunt cel puțin neclare. În interiorul spațiului european, avem propriul nostru vector. Europa nu este omogenă și este limpede că nu va fi niciodată. Unii merg pe drumul principal, iar alții mai pe de lături. Noi nu vom fi niciodată la înălțimea politică dată de criteriul pur demografic. Eu unul m-aș declara fericit în ziua când nimeni nu va mai putea aduce vorba de fraude electorale, adică minimum posibil pentru a ne numi democrați și civilizați.

      Dar pe ansamblu sunt optimist. Am trecut totuși prin momente mai grele în istoria noastră. Dincolo de subiectivitatea noastră care ne face să vedem mai mult răul decât binele, totuși României foarte rar i-a fost mai bine. Suntem la periferia Europei, dar suntem totuși in nu out.

  5. Nu conteaza, Jean boxeaza 3 Aprilie 2013 la 5:23 #

    „Cu cât seriile de date statistice efective sunt mai lungi, cu atât proiecțiile de viitor sunt mai credibile și mai de încredere.” Comentariul asta denota mari lacune de statistica. Sa zicem ca dam cu banul de 10 ori, de 100 de ori, de 1000 de ori. In toate aceste cazuri proiectia de viitor este aceeasi – data viitoare sint sanse 50% sa pice stema, 50% sa pice banul. Daca am dat cu banul de 1000 de ori predictia este aceeasi, nu este mai credibila decit daca am dat cu banul de numai 10 ori. Poli-tehnistilor – nu se mai preda matematica in Romania? Apropo – care este diferenta dintre „credibil” si „de incredere”? Mi se par acelasi lucru (dar sint plecat de mult din tara si poate am uitat limba romana).

    • Petru Dumitriu 3 Aprilie 2013 la 18:50 #

      1. Lacunele în materie de statistică sunt cu adevărat mari. Dar:

      În funcţie de numărul termenilor, seriile cronologice au lungime mică, medie sau mare. Seriile de lungime mică au mai mult caracter de informare cu privire la existența unui fenomen. Din punctul de vedere al analizei statistice prezintă interes seriile de lungime medie şi mare. Doar pe baza seriilor lungi se desprind legităţile de evoluţie, se trag concluzii și se elaborează variante de prognoză.

      Aruncatul monedei nu este un exemplu tocmai relevant, pentru că frecvența capului sau pajurei nu are relevanță statistică în succesiune cronologică. Si oricum, nu probabilitatea se cercetează prin serii statistice.

      Seriile lungi pot evita concluzii greșite. Cea mai actuală discuție de acest tip este cea legată de schimbările climatice. Unii susțin ca datele comparabile acumulate în ultimii, să zicem 100 de ani, sunt suficiente pentru a releva schimbarea. Alții spun că într-o perspectivă mult mai lungă ar rezulta niște cicluri, deci nu tendințe ireversibile. Lungimea seriilor contează. Un alt exemplu este variația acțiunilor la bursă. O investiție rezonabilă pe termen lung se bazează pe evoluția cursului acțiunilor pe termen lung. Sigur, speculatorii nu au nevoie de serii lungi.

      2. Un obiectiv al acestui blog este să demonstreze că pe Net se poate folosi o limbă româna corectă. De aceea, sunt impresionat de atenția pe care ați dat-o acurateței limbii în unul dintre comentarii. Cu atât mai laudabil este că remarca vine de la cineva care trăiește în străinătate.

      Există o diferență subtilă între “de încredere” și “credibil”. “De încredere” se referă mai curând la persoane (cărora li se poate încredința o responsabilitate, un obiect de valoare, un secret etc). „Credibil” se referă mai mult la idei, vorbe, ipoteze (cu sensul de verosimil, plauzibil). Granița se trece, probabil, cu din ce în ce mai multă ușurință în limbajul cotidian în care se folosește termenul credibil și în raport cu oamenii (o persoană „credibilă”, care poate fi crezută). Dar asta ar rezulta tot din ce spune, nu din ce face persoana. Dar cei doi termeni nu trebuie folosiți împreună. Am editat comentariul. Mulțumesc.

  6. Nu conteaza, Jean boxeaza 6 Aprilie 2013 la 1:48 #

    Statistica este o stiinta de laborator. Conditiile distributiilor normale / uniforme / Poisson / lanturi Markov / procese stocastice sint imposibil de indeplinit in realitate. Oamenii cu experienta / educati evit statistica (chiar si statistica cu serii lungi). Exemple de esecuri statistice: Lunea Neagra din Octombrie 1987, LTCM, Aramanth Advisors, alegerile din America. Ar fi mai multe de spus despre stiinta in general (stiinta nu are aplicatii decit in medii strict controlate cu un numar restrins de variable „in miscare” (de ex. CD player, vaccine, chirurgie, calculatoare, motoare, poduri / sosele, etc…); si din cauza asta „stiintele” politice, economice, sociologice sint o mare pierdere de bani si timp), dar ar lua mult spatiu. Un sfirsit de saptamina placut.

  7. Stefan Racovitza 7 Mai 2013 la 15:12 #

    Am citit totul si apreciez mult calitatea blogului, a articolului, ca si a comentariilor. Ar fi multe de spus, dar din pacate nu e nici timp nici loc. Am totusi doua observatii.
    1.
    Istoria ca disciplina, inclusiv domeniul predilect al lui Boia – filozofia istoriei, este mai mult literatura, eseu, in orice caz o productie textuala, decat stiinta, fie ea si umanistà. Lucian Boia este unul dintre promotorii relativismului in istorie. Singurele suporturi solide ale istoriei sunt datele, evenimentialul adica, ca si evenimentele brute. In rest totul este interpretare, deci un demers ultrasubiectiv. Cred ca astfel istoricii nu au cum sa dea solutii, exemplul lui Iorga este pertinent. Nu aceasta este menirea lor. Ea revine oamenilor politici, si poate sociologilor, ei cauta lectiile istoriei pentru epoca/timpul lor. Churchill, De Gaulle, mai sunt destui, au gasit. La ce sa ne asteptam de la personaje ca Nastase, Ponta, Antonescu, Blaga etc.? Efectele „solutiilor” lor se vad de azi pe maine.
    2. Poporul român are multe „defectiuni”, prea multe pentru a fi reparate intr-un timp scurt. Unele sunt mostenite, altele vin din comunism. Este o afirmatie care este prost vazuta de nationalisti, patrioti si de alte categorii. Din pacate nimeni nici macar nu incearca sa repare ceva. Dimpotriva, se face totul ca poporul roman sa se afunde si mai tare în mizerie materiala, dar si morala, ma gandesc la justitie, la invatamant, la sanatate, la scaderea nivelului de trai, la administratia corupta si incompetenta, la toti penalii si incompatibilii din Guvern si Parlament. Toti sunt pusi pe capatuiala personala sau de grup, nicidecum pe repararea defectelor ori/si de mentalitatile de care esta vorba in destule din cartile lui Boia. Gangsteri ca Dragnea si Fenechiu, clovni corupti ca Mazare, ori personaje din societatea civila, precum Col. Dogaru, si toti ceilalti ca ei, care conduc Romania ca sa nu-i amintim decat pe ei, nu ar avea ce cauta pe locurile pe care stau in Romania, in nicio tara civilizata din Europa sau din lume.

    PS
    Vorbind de istorici de stanga sau de dreapta, admitem subiectivismul in Istorie. Cred ca relativismul este de preferat.

    • Petru Dumitriu 9 Mai 2013 la 7:39 #

      Mulțumesc mult, domnule Racoviță, pentru vizită. Comentariul privind rostul cărții lui Lucian Boia este impecabil și foarte pertinent, așa că îl consider o concluzie autoritară la articolul meu inițial.

      Cât despre ADN-ul poporului român, Dumnezeu cu mila. S-ar spune că timpul a lucrat în favoarea noastră într-o perspectivă mai lungă și atunci cea mai bună opțiune care ne ramâne este optimismul activ. Eu unul nu mai cred nici în individualismul sălbatic neoliberal, nici în colectivismul dirijat. Dar societatea umană nu ar trebui să funcționeze ca o junglă.

      Cred că lucrurile ar deveni mai simple pentru România dacă fiecare dintre noi, pe măsura locului și competențelor noastre, am încerca să ne facem treaba noastră proprie cât mai bine, mai curând decât a da lecții celorlalți. Mi-aș dori ca instalatorul care mi-a rasolit toate țevile din casă în timp ce se plângea de guvernarea Xistă să dispară la fel ca intelectualul ipocrit care predică moralitatea în spațiul public și se poartă ca un borfaș în obscuritatea mansardelor puterii. Din adunarea binelui mic se va genera binele mare. Să ne privim pe noi cu exigență și pe ceilalți cu bunăvoință!

      Relativism în istorie, vorba lui nenea Iancu, primesc! Eu care ador democrația elvețiană, singura care mai primește un input real de la oamenii reali, nu de la ficțiuni ideologice, mă crucesc când îi văd pe elvețieni relativ nemulțumiți de starea de lucruri din țara lor.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: