Datoria publică: obiceiuri din bătrâni (II)

10 Dec

SAMSUNG DIGITAL CAMERA

În Evul Mediu regii purtau războaie după cum aveau poftă, sau cum ar spune astăzi analiști politici bine documentați, din considerente profund geostrategice și pentru rațiuni de stat imbatabile. Nimic de zis, mai ales că pentru asta nu investeau bunurile personale, ci făceau împrumuturi.

Nu mai departe, simpaticii noștri florentini își datorează în principal prosperitatea din vremurile lor bune priceperii în a stoarce dobânzi de la monarhiile combatante. Dar asta se întâmpla înainte de a-l chema pe Mutu să le bată mingea de fotbal și barurile de noapte. Numai că la un moment dat, unul dintre debitori, regele Angliei, Eduard al III-lea, tocmai când să-și plătească ratele la bancă, se răzgândește. De tot. Negustorii de parale din Florența și Veneția iau măsuri ca abuzurile de putere să nu le mai producă pierderi.

Așa se face că inițiază un monte (munte) adică o acumulare de datorii pe care autoritățile recunosc că nu le pot rambursa pe moment în numerar, a cărui cantitate, pe vremea aceea, nu putea depăși echivalentul în metale prețioase.

Acum, să facem o pauză să ne tragem sufletul, deschizând o paranteză. Cum adică să acoperi cu aur sau argint banii puși în circulație? Curată tiranie! Păi, nu-i mai bine în zilele voastre? Au nevoie Statele Unite de resurse pentru sejururi de lungă durată în Irak și Afganistan, cu toate echipamentele militare necesare tranșării unor eventuale neînțelegeri cu baștinașii?  Tipăresc bancnote verzi. Directorul Federal Reserve face declarații sibilinice care produc senzații tari academicienilor de pe Wall Street, iar datoria publică rămâne veșnic în topul subiectelor de confruntare electorală, în care doar purtătorii de cuvinte se schimbă, nu și cuvintele purtate. În vremea asta, tiparnița, obiect vânjos, din popor, cu mare productivitate, bate dolari după dolari, pe care restul lumii își vinde efortul și marfa.

Dar să revenim la datoriile consolidate ale rudelor noastre latine, venețiene și florentine. Li se punea o dobândă, inferioară celei operate pe “piața liberă”, în care deținătorii de titluri de creanțe aveau dreptul să le revândă. Primul monte este înființat de falnica și umeda Veneție în 1262 și trăiește până la adânci bătrânețe, când trebuie să-și adauge prenumele de Vecchio, ca să faca loc mai junilor Monte Nuovo în 1482 și Monte Nuovissimo în 1509. Monti după monti, treaba a mers de minune doar că nu chiar pentru toata lumea.

Pentru că, dacă înțelegem bine, cei care munceau și produceau valori nu erau neapărat și beneficiari ai fructelor tranzacțiilor de titluri. Imprumuturile publice erau ocazionate de conflicte care nu întotdeauna aduceau câștigurile așteptate, iar impozitele percepute erau supte cu vigoare de dobânzi. De multe ori, toți cetățenii erau forțați să împrumute autoritățile cu bani reali obținuți prin muncă. În timp au rezistat numai cei avuți, care puteau vehicula sume mari. Bogățiile s-au acumulat spre vârful piramidei, iar cei mici și-au dat duhul.

Nu-i vorbă că săracilor li s-a făcut și lor un monte, să guste și ei din plăcerile creditului,  Monte di pietà, primul atestat documentar fiind la Perugia.

Incă o pauză, vă rog, veți fi obosit de atâta contabilitate! Buni creștini ce suntem, trebuie să recunoaștem că măcar o parte din bogăție a fost bine folosită. Dacă toți guelfii și ghibelinii, care erau și ei tot un fel de alianțe politice ar fi trăit din munca lor, ar mai fi avut ei cu ce să finanțeze picturi, sculpturi, palate și grădini? Iar noi, dacă ne-am crampona doar de muntele de pietate, ce-am mai vedea acum prin muzee și albume? A propos, te pomenești că videnii, chilimanii și hrebelinii noștri ne pregătesc surprize asemănătoare, dar n-avem noi răbdare să așteptăm șapte sute de ani! Măcar Becali e corect și ne oferă deja propria sa posteritate pe zidurile bisericilor kitsch.

În loc de epilog, ca să întăresc dispoziția optimistă în care cu siguranță vă aflați cu gândul la reușitele în afaceri ale compatrioților noștri amintiți, vă întreb: nu este oare șăgalnic surâsul destinului care i-a pus pe Mario Monti și Mario Draghi, draghii de ei, să se ocupe de rezolvarea crizelor datoriilor publice?

Sau vreți să insinuați că cei doi generali poartă în raniță bastoanele de mareșal și caietele de sarcini oferite ca amintire de Goldman Sachs, maeștri absoluți ai ingineriilor financiare, ingrați părinți care se fac că nu-și recunosc fiica pe care restul lumii o cunoaște, pe numele ei mic, Criza?

Petru Dumitriu

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: