Aureola doamnei Aurora

24 Sep

Sara pe lac, clopote sună cu jale.

Turmele tac, carnea le fierbe în oale.

Remarc, într-un cotidian european de limbă franceză, seria de reportaje-interviu “Europa la tejghea”. Cafenelele Einstein din Berlin, Velodromo din Barcelona, Europa 1989 din Copenhaga, Tommaseo din Trieste, Bewsley’s din Dublin şi, surpriză cât de poate de placută!, Casa Capşa din Bucureşti. Inima saltă de bucurie. Iată, îmi zic cu justificată mândrie patriotică, o companie selectă. Ieşim în lume cu fruntea sus. Nasc şi în România localuri cu aureolă de glorie şi istorie, fie ea şi provizorie.

Imi vin în minte relatările lui Constantin Kiriţescu în “Istoria războiului pentru reîntregirea României, 1916-1919”. După înfrângerea românilor în deplasarea de la Turtucaia, turiştii germani şi aliaţii lor bulgari ocupă capitala. Capşa devine restaurantul preferat al pedanţilor ofiţeri germani. Atât de dorit încât îşi asigură exclusivitatea accesului. Bulgarii îl adoră şi ei, dar, vai!, nu au voie decât la matinee. Ce vremuri, ce moravuri!

Dar nu vă bombaţi încă piepturile! Reportajele despre locuri celebre nu se pot face doar din istorie. Mai trebuie şi glagorie. Care se aduce prin dialoguri cu personaje locale. Aşa se face că între aureola Capşei şi aura de nobleţe a vechilor Bucureşti se interpune doamna Aurora. Iar aureola doamnei Aurora le pune inexorabil în umbră pe cele dintâi.

Din dialogul purtat cu jurnalista în faţa oglinzilor  Capşei, rezultă fără putinţă de tăgadă, că doamna Aurora este “femeie a timpurilor sale”, cu o carieră implacabil ascendentă, întreruptă brutal sub Ceauşescu. Dar, deducem noi,  cariera şi-a revenit în fire şi a urcat din nou după ce tovarăşul a coborât.

În perioada aceea de impas, a trebuit, mărturiseşte, chiar să … muncească, pentru că sumbrul regim comunist „interzicea şomajul”. Recunoaşte însă cu modestie că nu este “nici sfântă, nici martir”. Dar noi, noi înţelegem că se află în intima proximitate a celor doua postúri.

Şi fiindcă doamna Aurora este psiholog social nu poate rata ocazia să facă o schiţă de portret poporului român. Care – vă rog să nu strâmbaţi din nas – este „pragmatic, dar duplicitar”. Are o singură calitate (poporul, nu dumneaei!) şi anume toleranţa, dar nu sub forma pe care ar bănui-o cunoscătorii mai puţin rafinaţi ai psihicului colectiv, ci sub aceea de “pasivitate şi indiferenţă”. Compatrioţii ilustrei interlocutoare sunt adepţii formulei “dolce farniente”. Celor care nu lenevesc la construcţii în Italia, doamna le oferă şi o traducere mai pe înţelesul barmanilor: “un coctail de pasivitate şi lipsă de punctualitate”. Cu alte cuvinte, românii sunt cam secături, ca să nu spun lichele, pentru că s-a mai spus.

Dar astea sunt exprimări aproape tandre la adresa racilelor populare, pentru că inevitabilul se produce şi dreapta judecată cade peste grumazul sensibil al cititorului ca ghilotina peste gâtul fragil al Mariei-Antoaneta. Aici trebuie să citez din nou pentru că orice parafrazare ar dăuna frumuseţei verdictului:

Eu îi văd pe români ca pe un amestec fantastic de xenofobie (fixată pe ţigani, cum sunt numiţi aici romii) şi de cosmopolitism. Sunt lucruri care nu merg bine împreună.

Aferim, doamna Aurora! Din această dilemă nu putem ieşi. Dumneavoastră, stimaţi cititori, degeaba vă supăraţi, doamna are iar dreptate, chiar dacă împrumută un sens străin noţiunii de xenofobie!

Şi nu se cădea să nu spună adevărul gol-goluţ ziaristei, doar ca să mângâie amorul propriu al pasivilor şi indiferenţilor! Să terminăm cu miciunile şi cu propaganda naţionalistă!

Şi, dacă mai vreţi, “sub comunism românii nu aveau nici un fel de educaţie economică şi juridică”, zice doamna Aurora. Nu ştiu dacă o vor auzi colegii noştri de la Curtea Constituţională! Se înţelege însă de la sine, adăugăm noi, că doar psihologia – pe care va fi absolvit-o dânsa – era o disciplină universitară cu adevărat redutabilă, la temelia orânduirii socialiste şi a celei ce avea să urmeze.

Doamna Aurora a pus poporului suferind diagnosticul mult aşteptat, iar aureola sa a strălucit în penumbra tejghelei de la Capşa.

Petru Dumitriu

Anunțuri

11 răspunsuri to “Aureola doamnei Aurora”

  1. Maria Dobrescu 26 Septembrie 2012 la 5:03 #

    Mi-a placut mult articolul dvs. despre subtila „aurora” pe care unii o intuiesc, altii, nu, deasupra capului neamului. Acest sentiment oscilatoriu ne este specific. Si Draghicescu vorbea in Psihologia poporului roman despre acelasi caracter duplicitar al romanilor, și, recent, Adrian Marino in cruda sa carte postuma, Viata unui om singur. Insa, intre adulare si renegare – sentimentele noastre extreme – se afla insusi subiectul acestor afecte, poporul roman, imperfect, nici mai bun, nici mai rau decat altul. Simt in articolul dvs acea implicare afectiva care arata ca va pasa, ca asteptarile pe care le aveti de la acest popor „eroic” nu se implinesc nicicum, ca v-ar placea sa faceti parte dintr-un spatiu al competitivitatii onorante, si nu al dezamagirilor, al derizoriului si stereotipurilor balcanice.
    Dar, cel mai elocvent exemplu in stradania de autoidentificare cu propriul neam vine dinspre Petre Tutea, extaziat in puscarie – “Fratilor, daca murim aici în lanturi si în haine vargate, nu noi facem cinste Poporului Roman, ci Poporul Roman ne-a făcut onoarea sa murim pentru el!” – si dezamagit dupa alegerile din 1990, cand (neo)comunistii au venit la putere: „Un tampit mai mare ca mine nu exista. Sa faci treisprezece ani de temnita pentru un popor de idioti! De asta numai eu am fost în stare…”. Sunt aceleasi sentimente opuse pe care acest popor din care ne facem parte ni le inspira. Eu insami, cand imi pierd reperele, ma raportez la Silviu Purcarete, Angela Gheorghiu, Brancusi, Enescu, Blaga, Cioran, Tutea s.a, dar imi revin imediat in marasmul dambovitean cu Salam, OTV-Dan Diaconescu s.a., precum „bravii” politicienii autohtoni, atat de mici, atat de diletanti incat ti se increteste stomacul ca o punga stransa in pumni.
    E greu sa lupti cu asa o dihonie covarsitoare, iar putinele varfuri nu au puterea de a o anihila sau de a sterge evidentele, asperitatile decalajelor dintre lumea noastra si cea europeana.
    Suntem optimisti! Ne pozitivam asemenea marilor scriitori de la Capsa care resimteau aceleasi neputinte in fata caracatitei politice. („La Capsa, unde vin toti seniorii / Local cu doua mari despartituri / Intr-una se mananca prajituri / Intr-alta se mananca… scriitorii”.). Insa, capsistii (poate va arat intr-o zi filmele mele documentare despre Capsa), pe langa faptul ca perisflau si criticau tarele societatii, lucrau neprogramat in folosul imaginii ei. Astel, am ajuns în prezent sa avem repere precum celebra Casa Capsa, pe care au scos-o in lume nu numai faimosii frati aromani Capsa, ci si personalitatile care au frecventat-o. Iar noi ne mandrim cand suntem inclusi in valorile europene cu Capsa. Si un secret: exista atata pozitivism in Capsa, in peretii ei, oglinzile venetiene, stucaturile cu foita de aur, incat iti vine sa faci declaratii de dragoste si sa te imprietenesti cu chelnerii, cu florile de pe masa, cu furculitele, cu toti, cu poporul roman…
    Maria Dobrescu

    • Petru Dumitriu 26 Septembrie 2012 la 14:33 #

      Se vede treaba că am atins un punct sensibil şi că şoaptele mele au deşteptat tigrul. Comentariul dvs. aduce mai multă pasiune şi informaţie decât articolul. Vorbeşte răspicat şi nu mai are nevoie de alte ingrediente.

      Mi-aş permite doar o remarcă privind cartea lui Adrian Marino, probabil mai puţin citită. Într-adevăr, găsesc şi eu cutremurătoare mărturisirile şi judecăţile lui. Dacă ar fi fost un « clasic » al pesimismului naţional, îndepărtat în timp, vorbind despre epoci de mult dispărute, am fi putut lua totul drept istorie şi literatură. Dar Adrian Marino ne-a fost contemporan, a trecut prin experienţe complexe atât de diferite, încât concluziile sale, să le spunem triste, nu pot decât să ne marcheze. Eu nu i-am cunoscut opera, mai citeam sporadic câte un articol care mă depăşea, dar îl consideram olimpian, deasupra reperelor noastre cotidiene.

      Tristeţea este un sentiment copleşitor, dacă ne gândim şi la Octavian Paler sau la Fănuş Neagu, care şi-au pierdut aptitudinea de a contempla senin societatea românească, în amurgul vieţii, tocmai când înţelepciunea şi vârsta le-ar fi îngăduit detaşarea.

      Dar sunt pe cale de a mă încrâncena, ceea nu este bine, atâta vreme cât ne-am propus să privim lumea cu bunăvoinţă. Aşa cum aţi facut de altfel dvs. readucându-ne în atmosfera Capşei.

  2. Maria Dobrescu 26 Septembrie 2012 la 5:05 #

    Nu stiu de ce a aparut de 2 ori.
    Maria

  3. Ionel Ilie 26 Septembrie 2012 la 6:50 #

    Minunat articol. Scris cu talent. Multumesc Mai astept si chiar as dori sa le vad adunate intr-o carte. Cu respect, Ionel ILIE

    ________________________________

    • Petru Dumitriu 26 Septembrie 2012 la 14:40 #

      Dacă vă faceaţi critic literar, domnule Ilie, eraţi în topul simpatiei condeierilor, veleitari sau autentici, şi ne primeaţi în vizita la Mogoşoaia! Aşa trebuie văzută lumea, cu bunăvoinţă!

  4. Mirela 28 Septembrie 2012 la 16:08 #

    Incercam in fel si chip sa descriem poporul roman, unii cu bunavointa, altii cu amaraciune, cu resemnare, etc. Cred ca unul din aspectele cele mai grave este ca noi ne-am pierdut, aproape iremediabil, increderea in noi, ca popor.
    Ne asemanam in multe privinte cu italienii, chiar si in felul (negativ) in care ne vedem noi pe noi insine. Dar ceea ce cred ca ne deosebeste, totusi, de italieni este ca ei, dupa ce se critica, constientizeaza si latura luminoasa a sufletului si spiritului lor. Anul trecut, au sarbatorit cei 150 de ani de unitate, incercand sa aduca in atentie excelenta italiana, tot ce fac si au facut ei mai bun pe lumea asta. Si au gasit o multime de lucruri de care sa fie mandri pe de-adevaratelea.
    Asa si noi, in loc sa ne batem in stereotipuri (pozitive sau negative, nu are importanta, sunt la fel de daunatoare), mai bine am incerca sa ne recastigam increderea in noi insine. Dar pentru asta, poate am avea nevoie de un doctor, care sa ne ingrijeasca cu bunavointa si sa ne spuna ca nu suntem asa de rai cum credem noi.

    • Petru Dumitriu 30 Septembrie 2012 la 12:52 #

      Mirela, îmi place direcţia în care ai împins discuţia. În fond, doamna Aurora dă un diagnostic, bun, rău, mai puţin contează atâta vreme cât nu sugerează şi un tratament. Nu poţi face psihoterapie cu întreg poporul român, admiţând că sedinţele individuale nu sunt şi ele un exerciţiu de impostură.

      Avem mari diagnosticieni, de la Constantin Rădulescu-Motru la Cioran. Ca sa nu vorbim de Nicolae Filimon, al carui Dinu Păturică este proliferat azi în insuportabil de multe exemplare. Contemporani de valoare, oameni de cultură, martori ai ultimelor două epoci istorice prin care a trecut România, au început să-şi pună întrebari fundamentale despre suferinţa noastră actuală. Diagnosticele nu lipsesc.

      Ducem lipsă de soluţii. Comentariul tău sugerează nevoia reconstrucţiei încrederii în sine. Ca popor, spui, şi sublinerea este necesară, pentru că, individual, majoritatea dintre noi avem o profundă admiraţie şi imensă încredere faţă noi înşine şi scepticism faţă de restul lumii.

      Alţii spun că ducem lipsă de un proiect naţional care să ne unească şi să ne anime. Pe ultimul pe care l-am avut, integrarea în Europa, l-am ratat s-ar zice. Am intrat nominal în Europa, dar am rămas acolo unde eram şi mai puţin decât atât. Unii sugerează re-industrializarea sau, mai bine, zis revenirea la producţie, alţii re-profesionalizarea.

      Poate că toate aceste tratamente ar fi bune. Din păcate, ele par a nu încăpea deloc pe agenda politicienilor. Or, energia naţională capabilă să ne redea mândria naţională, bazată pe acţiune şi nu pe nostalgii, nu se poate produce de la sine, ci printr-o idee politică majoră. Iar politica noastră constă exclusiv în cultivarea intereselor individuale sau de grup, bunul public fiind călcat în copitele răfuielilor politice, care nu mai au nimic de-a face nici cu democraţia definită de grecii antici, nici nu cea pe care am visat-o noi.

  5. DUMNEZEU 20 Noiembrie 2012 la 12:20 #

    Sfinte Petre,
    Hai să facem o plimbare pe jos prin Românica, să mai ciocănim pe la porţile oamenilor amărâţi. Poate că partida nu este încă pierdută.

  6. Niculae Spiroiu 9 Iulie 2013 la 8:08 #

    Cu scuze ca luat de treburi (care ar contrazice-o pe d-na Aurora in peroratiile despre romani, de la Capsa)citesc abia acum acest eseu. Multumesc Petru. Am, intr-un Buletin al Serviciului Istoric al Armatei, un fragment din memoriile Feld-Maresalului Manfred von Makensen. Acesta impreuna cu un conte austriac (Cernin) au guvernat partea ocupata a Romaniei din noiembrie 1916 pana prin 1918. Descrie Bucurestiul cu Capsa si Athenee Palace (unde locuia) cum n-ar putea sa-si inchipuie d-na Aurora. ________________________________

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: